Căutam un cuvânt, am auzit o voce. Am plecat departe pe urmele unui strigăt. Nu știam că vocea pe care am auzit-o era strigătul durerii născute din violență, am aflat. Am urmărit strigătul acesta și am regăsit cuvântul. De-acum am un cuvânt de spus. (p. 406)
Primul contact cu literatura turcă vine, pentru mine, prin intermediul unei autoare supranumite „Françoise Sagan a Turciei”, Oya Baydar. Întâmplarea (fericită) se datorează titlului cărții, singurul criteriu în alegerea ei.
Cuvântul pierdut este un roman captivant, conceput în forma unui discurs postmodern (perspectivele narative sunt alternate cu lejeritate, vocea naratorului omniscient este înlăturată frecvent, fără nicio avertizare, de cea a naratorului subiectiv, ipostază în care ajung, pe rând, toate personajele principale) care nu te obosește, dar inevitabil te derutează prin alternanța perspectivelor narative și a celor temporale. Cu cât mai pline de trăire sunt ideile, cu atât mai ușor se curge din perspectiva obiectivă în cea subiectivă: De cât timp are nevoie ceasul interior al cuiva pentru ca durerea să devină tristețe? Își amintește cuvintele unui autor care-i place: „Căci durerea nu e decât imaginea proiectată a suferințelor”. Durerea mea s-a transformat în tristețe, nu mai e atât de vie ca înainte, dar mai adâncă. Tocmai asta nu pot suporta: totul trece, totul devine obicei și se banalizează…” (p. 23)
Personajul principal masculin, Omer Eren, este un scriitor care simte că și-a pierdut vocea, că tot ce-a avut de spus a spus deja, că succesul fulminant obținut se va stinge de la sine, pentru că nu mai are sevă, nu mai poate crea forme durabile. Gândul acesta obsedant, mărturisit tranșant în incipit (Căutam un cuvânt, am auzit o voce… Eram în căutarea cuvântului. A acelui cuvânt pe care-l folosisem în stânga și-n dreapta, îl cheltuisem fără socoteală, îl suflasem în baloane de săpun, îl risipisem; a acelei prime fraze care să marcheze începutul poveștii și s-o facă să meargă până la capăt. Fraza imposibil de pus în scris, care se dizolvă în ușurătatea vaporoasă a gândirii chiar în momentul când cred că am prins-o… Cuvântul pierdut… – p. 5) îi poartă pașii, la întâmplare, pe străzile Ankarei. În puterea nopții, asistă la ceea ce, pe moment, nu realizează că-i va schimba destinul: o tânără kurdă, însărcinată, este rănită de un glonț rătăcit, iar el, scriitorul celebru, reacționează fără să gândească nicio clipă, ajutându-i pe fata rănită și pe iubitul ei să ajungă la un spital renumit, pentru a primi cele mai bune îngrijiri. Cei doi sunt fugari, dar încă nu știe. El, Mahmut, retras din munți, din tabăra rebelilor, ea, Zelal, urmărită pentru o crimă de onoare. Îl avertizează pe ciudatul străin care le sare în ajutor fără să ceară detalii despre ei că sunt într-o situație delicată, dar pentru Omer sunt oameni și atât. Și mai sunt motivul regăsirii scriiturii, dar nici asta nu o știe încă…
Decizia lui Omer de a pleca în Est, prin satele Anatoliei, pentru a respira (și înțelege) lumea celor doi clandestini, aflată sub oprimare continuă, coincide cu plecarea soției sale, Erin, reputat cercetător, premiat și apreciat, în Vest, la o conferință în Copenhaga. Cu acest prilej își face curaj să-l viziteze și pe fiul lor, Deniz, un dezertor al vieții, retras din tumultul existenței, din fața mușcăturii veninoase a războiului, pe care-l percepe exact așa cum e: profund absurd și inuman. Plecarea lui a lăsat părinților un gust perpetuu de înfrângere, o neîmplinire ce i-a însoțit constant, umplând fiecare tăcere sau fiecare cuvânt rostogolit între ei.
Flashback-urile îl aduc acum în fața cititorului pe Deniz copilul timid și Deniz tânărul revoltat. Alternanțele temporale se armonizează perfect cu discursul, întocmai cum se întâmplă cu perspectiva romanulului. Destinul său este unul nefericit în plan uman: în Norvegia o întâlnește pe Ulla, se căsătoresc și au un copil. Din dorința de a-i arăta spațiile ce i-au marcat copilăria și tinerețea, Deniz o duce în ținuturile natale, într-o scurtă, fatidică vizită. Orașul natal îi dă o ultimă (și cea mai grea) lovitură, răpindu-i-o.
Impresionant, dureros, dar și mi(s)tic este destinul celor doi tineri care i-au invadat existența lui Omer. Povestea lor de iubire este una de basm, începută în creierii munților, ascunși de lume. Una ireală, a cărei profunzime o plătesc prin condiția de fugari și prin spaimele ce-i mușcă veninos. Vor reuși, oare, să eludeze destinul tragic ce planează asupra lor?
Despre faptul că Omer se trezește prins într-o istorie ce i-ar putea rescrie destinul personal (întâlnirea cu farmacista Jiyan, a cărei privire îl mesmerizează instantaneu – Ochii tăi sunt ca un ținut îndepărtat, ochii tăi sunt oglinda orașului și a ținutului tău. Ca și ele, sunt scăldați în tristețe și melancolie, în teamă, mister și revoltă…” – p. 162) nu v-am spus nimic. Știu că vreți să aflați mai multe, așa că vă urez lectură plăcută!