Femeia – Pierre Louys

Există o diferență infinitezimală între poezie erotică și pornografism liric; acea diferență este dată ce transmite poezia în sine, cât de talentat este poetul și, în unele cazuri, cât de bun este traducătorul însuși.

În cazul de față, am putea spune că avem o fericită întâmplare, fiindcă poetul, Pierre Louÿs, poezia, Femeia (1889-1891), și traducătorul, Șerban Foarță, sunt tot atâtea elemente bune pentru o lectură mai mult decât agreabilă, încât să nu ne simțim dezamăgiți, pudici sau altfel ca cititori.

Problema literaturii erotice, în general, a fost una delicată – și a fost tot mai pregnant repudiată de-a lungul trecerii timpului –, fiindcă implică pudismul publicului și pudismul elitelor, cele care fac regula jocului.
A fost o problemă pentru unii poeți, a fost un atu pentru alții.

Nu se va insista în articolul de față asupra acestei problematici; în schimb, voi încerca, pe scurt, să descriu puțin farmecul și suplețea plastică și lirică din volumul (închinat și intitulat) Femeia.
Pierre Louÿs a fost contemporan cu și discipol al unor maeștri scriitori, printre care Valéry, André Gide și alții. A preluat de la conaționalii săi ceea ce era de învățat privind poezia, a interiorizat trăirile sale erotice și a sublimat însuși eroticul și organicul privind relația sexuală dintre bărbat și femeie. Sau, mai bine spus, a sublimat locul central pe care îl are femeia în raport cu bărbatul: „Așijderi unei roze,-ntre coapse aurii/ Se adâncește floarea ei gingașă cu perle/ De rouă – umed-caldă ca,-n zorii azurii,/ Mireasma primăverii când prind să cânte mierle”. (p. 29)

În volum, eroticul nu este un simplu mod de a exhiba plăcerile trupești, de a proslăvi corpul femeii, femeia însăși și plăcerile pe care le oferă și de care aceasta se bucură. Mai degrabă, textul însuși duce înspre o sacralizare – dacă putem spune așa – a eroticului alături de femeie: „Pe pântecu-i de blondă, ce urcă și, din nou,/ Coboară-,n timp ce negru-i, arahneean furou/ Foșnește-n jurul unui amant ce e și, parcă,// N-ar fi – pe care-n brațe ce unduie în când/ De țiteră divină, ar vrea să-i strângă, parcă,/ Făptura lui de ceață topindu-se în vânt”. (p. 58)

Totuși, această sacralizare a femeii trece dincolo de diafan, amestecând grotescul – naturalist, am putea zice – actului sexual – acuplarea, masturbarea, sodomizarea – cu acel angelic feminin, de care nici decadentul Louÿs nu se putea distanța: „O, sânii în pruritul ajuns la culme! O,/ Lungi unghii,-n rutul care, din roșu în bordó/ Le trece și răsfrânge în noaptea din pupile…// Iar trupul simte-ntr-însul două cuțite mari/ Și cu tăișul umed ca vulvele nubile,/ În carnea-ndurerată a sânilor prea tari”. (p. 66)
Deja de aici și până la finalul acestui mic volum plăcerea trece din diafan, angelic etc. înspre grotesc, dureros: durerea eroticului și a plăcerii efemere, plăcerea orgasmului care se duce și care lasă un gol în cei doi, care caută mai mult și mai mult, ducând la paroxism: „E-mbrățișarea aspră a două furci din fier/ Carnal, întrepătrunse-ntru Diavolul, și puse/ Cu capul în direcții diametral opuse –/ Un cuplu drept ca limba de clopot altier.// Un foarfece de gambe furioase ce apucă/ Și taie un genunchi sau strânge-n dinți un sân,/ Iar tălpile se-ncurcă în plete ca-ntr-un fân,/ Mai astupând o gură, mai dând peste o bucă; (…)”. (p. 67)

„Morală:/ Pelicanul sau babița” sau, în acest caz, „Iar chinul unor sexe-n frecare le disculpă” – iertarea prin plăcere; plăcerea durerii și durerea unei nedurabile plăceri.

Femeia este epicentrul plăcerilor, ispitelor și durerilor organice, ea poate la fel de bine să te condamne la tortúri eterne, pricinuite de secunda de orgasm ce îți trece ca un șoc electric prin corp, pe care apoi o cauți iar și iar, sau, din contră, să te binecuvânteze cu molatica-i ființă, cu acea cupă și crupă zeiască ce desfată și răsfață, numai dacă te rogi la ea ca la o icoană bizantină – împăcând astfel contrariile ce se atrag și opun concomitent: „Dormind și mângâindu-ți gol carnea ce mă-ncântă,/ Ruga-mă-voi, în umbra-ți, cu un același gând/ Cu care-o bizantină, la o icoană sfântă”. (p. 82)

Ruga este calea, iar femeia este poarta ce te poate duce undeva acolo sus sau, din contră, acolo jos, în ultimul cerc al infernului, de unde nu mai poți ieși.
Lectură plăcută.

Scroll to Top