„Din clipa în care crima își găsește o justificare rațională, ea proliferează precum rațiunea, și împrumută atunci toate figurile silogismului” (Albert Camus, Omul revoltat, trad. de Ligia Holuță, Editura Sophia, Oradea, 1994, p. 11, în Imre Tòth, A fi evreu după Holocaust, traducere din limba franceză de Gina Vieru, Humanitas, București, 2015, p. 28)
Aceasta este o frază. Aceasta este o frază ce merită citată. Acesta este un citat citat de Imre Tòth, în cartea citată mai sus, recent apărută la editura Humanitas.
Ceea ce face obiectul tot mai frecvent al studiilor de istorie, de sociologie și de cercetare a crimelor regimurilor totalitare este reprezentat de două „nenorociri ale secolului”, cum ar zice Besançon: nazismul și comunismul, în ordinea genezei lor.
Cartea lui Tòth este o mărturie din perspectiva unui evreu ce a supraviețuit nazismului, ce a trăit experiența lagărului de concentrare și care a scăpat de moartea înjositoare pe care o păstrau naziștii evreilor.
Pledoaria sa nu este una care să atingă un punct sensibil în cititor, ci una care să descrie mentalitatea și raportarea celorlalți față de ei, evreii de-a lungul timpului.
De-a lungul timpului, evreii au fost persecutați sau marginalizați în fiecare perioadă istorică și în fiecare – cu mici excepții – societate istorică: încă din vremea Vechiului Testament, când evreii au fost aleși de Dumnezeu pentru a fi poporul Său și a-I purta cuvântul, până în secolul XX, odată cu marile dezastre ideologice totalitariste și chiar și în prezent.
Argumentul său principal este acela că evreii sunt o aporie: ei sunt atât un colectiv etnic-religios unitar – se identifică prin Unul: Israel –, cât și un colectiv eterogen: din mulți, unii pleacă, se dispersează în lume; el afirmă, de exemplu, că poporul evreu nu a putut fi niciodată eradicat prin asimilare; asimilarea culturală (aculturația) a poporului evreu în sânul culturilor superioare (romanii, de exemplu) nu a dus la dispersia sau la ștergerea propriilor valori culturale ale evreilor („asimilarea nu a dus niciodată la disoluție, la dispariția totală a evreilor”, p. 51). Procesul a fost invers proporțional: cu cât aculturația era mai solidă, mai profundă, cu atât mai bine își revendica poporul evreu valorile proprii („a asigurat vitalitatea prezenței evreiești, perenitatea valorilor specifice care-i aparțineau și pe care nu a încetat niciodată să le vehiculeze și să le transmită”, p. 51).
Totuși, de-a lungul acestei cărți-mărturie, în afară de izolate conglomerate argumentative pro sua causa, nu găsim nicăieri o mărturie privind tratamentul germanilor – naziștilor – aplicat evreilor: degradarea fizică și morală, anularea oricărui drept și libertate, altfel spus: impunerea unor condiții restrictive care să limiteze și să anuleze acel raison d’être al evreilor; „excomunicarea” din regnul uman și condamnarea cu drept de veto la anihilare fizică.
Găsim însă argumente care arată dualitatea raportării la evrei: o serie de figuri marcante istorice, Napoelon, Cromwell, Iulius Caesar ș.a., care au sprijinit și încurajat creșterea și emanciparea poporului ales – zice Imre Tòth – nu din mizericordie sau umanism, ci „pentru că au avut nevoie de ei, [popor] în care au recunoscut unul dintre vehiculele cele mai eficiente ale unei politici inspirate de universalim” (p. 83).
Altfel spus, niciun popor sau vreo figură marcantă nu a sprijinit poporul ales din motive pur umanitare sau dezinteresate – ironic, am putea spune că nici măcar însuși Dumnezeu nu ar fi fost pur dezinteresat față de poporul evreu, dar aceasta este o altă discuție –, astfel că putem presupune că toți perversitatea celor puternici a fost mereu prezentă în intențiile malevolente – la un anumit nivel – ale actelor față de evrei.
Sigur, evreii au răzbit și au rezistat, și vor rezista în continuare în fața provocărilor pe care egoismul și egotismul culturilor civilizatoare le vor pune poporului lui Dumnezeu, iar incursiunea în trecutul-prezent și prezentul-trecut pe care o face Imre Tòth este lăudabilă, dar insuficientă, mă tem, pentru un cititor avizat, care dorește să afle din interior – din punctul de vedere al unui evreu – ce a însemnat, de facto, a fi evreu după Holocaust; chiar dacă autorul vorbește despre trecutul și prezentul evreilor, despre cum le-a fost soarta în aceste două milenii de existență etc. etc., eu, unul, consider că, față de, spre exemplu, Miłosz – și a sa Gândire captivă – sau Besançon și Nenorocirea secolului sau Originile intelectuale ale leninismului – apărute, toate, la Humanitas –, lipsa majoră a acestei cărți este linia puternică de demarcație: Tòth este ambivalent, încercând să facă o coincidentia oppositorum sau o împăcare a contrariilor, iar discursul său, astfel, capătă valori ambigui sau ambivalente, care sunt un mare minus pentru cel interesat de condiția existențială sau ontologică a devenirii și a acelui Dasein[1] al evreilor.
Cu toate acestea, cartea reprezintă o lectură agreabilă, ușor digerabilă, prin care ni se permite, pentru o scurtă clipă, să vedem prin și cu ochii celuilalt – celălalt fiind autorul, evreu. Și, dacă ar fi să-i dăm crezare lui Cioran, evreii sunt un popor interesant și atemporal tocmai datorită capacității de a rezista și de a supraviețui chiar și în cele mai atroce și mai abrutizante condiții, informațiile conținute aici fiind de popularizare a unei perioade ce nu trebuie uitată nici acum, nici altădată.
Lectură plăcută.
____________________
[1] Dasein (germ.): a fi aici; Da – aici; sein – a fi – n.n.