Istoria este a învingătorilor, dar și a învinșilor. Ea este făcută deopotrivă de învingători și învinși. Dincolo de întrebările pregnante privind istoria, timpul, caracterul și natura istoriei și ale timpului, există ceva ce rămâne constant prezent în moștenirea noastră – a tuturor – culturală și istorică.
Acest ceva este reprezentat de comunism și nazism, două dintre regimurile totalitariste care au lăsat urme adânci în memoria și istoria omenirii.
Problema primă de care ne lovim când încercăm să vorbim despre comunism și nazism este că este oarecum dificil să definești natura celor două regimuri, chiar dacă există o serie de date definibile de care te poți folosi în discuția pe care o întreprinzi privind subiectul și natura celor două.
Besançon face exact acest lucru, investigând – poate, o dată în plus – natura comunismului și a nazismului în Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism și unicitatea „Șoah”-ului (Humanitas, 2015).
Analiza întreprinsă de Alain Besançon vizează atât caracterul și efectul în plan social-cultural – și ideologic – pe care l-au avut cele două regimuri, cât și sursele de la care cele două regimuri s-au revendicat, punctând, prin comparație, diferențele și similitudinile celor două regimuri.
Diferențele vizate sunt, în sens particular, cele dintre modalitatea prin care atât nazismul, cât și comunismul au încercat – și au și reușit – să acapareze puterea; capacitatea celor două regimuri de a seduce masele, de a crea o platformă ideologică utopică prin intermediul căreia idealul să fie adus aici; este vechea dispută a chiliasmului: dacă Isus nu mai vine ca să împărățească pe Pământ, atunci ei, oamenii, trebuie să devină propriii lor mântuitori și să izbăvească pământul: Germania nazistă – încarnată în și prin Hitler – s-a considerat rasa mesianică: tot ceea ce era impur sau inferior trebuia eradicat – evrei, țigani, bătrâni, copii etc.; cei apți de muncă erau trimiși în lagărele de muncă, ce incapabili de muncă – în lagărele de exterminare.
Naziștii au fost fulgerători, în sensul în care – așa cum arată și înțelege Besançon – au acaparat puterea, au declarat război tuturor celorlalte state și au vrut – și în mare măsură au și reușit – să cucerească lumea.
Comuniștii, pe de altă parte, au avut o tactică mai lentă, inoculând – prin amăgire, minciună, disimulare și întrepătrunderea conceptelor bine și rău – sentimentul solidarității, folosindu-se de teoria elaborată de Marx, mutând valorile ferm stabilite de Marx și nuanțându-le după propriul plac, astfel încât toți cei prinși în capcana demagogiei să nu mai poată ieși din capcană.
Exemplu: dacă naziștii eliminau (epurau) „lumea” fără vreun proces prealabil, condamnând fără drept de apel pe oricine era considerat inferior, comuniștii înscenau un întreg joc de teatru: proces, forțarea – prin mijloace judiciare propice – mărturisirii de către vinovat și abia pe urmă condamnarea celui vinovat (care, de regulă, era identificat prin dușman de clasă, mic-burghez, țăran liber, intelighenția din opoziție etc.).
Un alt exemplu: naziștii au păstrat conceptul legislativ de proprietate privată numai pentru cei puri (arienii pur-sânge), comunismul a colectivizat tot, punând binele superior al comunității mai presus de dorințele și averile personale, toți contribuie la binele colectiv, însemnând că toți cedează statului toată averea lor.
Astfel, pornind de la aceste două exemple, putem intui că au existat mai multe tipuri de distrugere, diferențiate, în funcție de regim, însă valabile pentru ambele regimuri – lucru, de fapt, îndeobște știut: distrugerea fizică, distrugerea morală, distrugerea politică, misticismul politic.
Fiecare dintre aceste tipuri de distrugere a avut un efect bine determinat atât in actu, cât și post festum; astfel, efectele nazismului au fost vizibile și simțite pe durată determinată, deoarece, conform lui Besançon (p. 47 ș. urm.), nazismul a rezistat atâta timp cât Germania însăși a fost nazistă (nazificată); odată cu pierderea războiului și ocuparea Germaniei, nazismul și tot marasmul nazist s-au evaporat ca sub influența hipnotizatorului, care trezește pacientul din transă.
Influența nazismului a durat atâta timp cât a durat nazismul însuși; comunismul însă – și efectele sale – sunt resimțite încă și astăzi, din pricina perioadei îndelungate de timp în care acesta a existat, pe de o parte, și din pricină că – operând cu atâtea subterfugii morale, politice și mistice totodată, mutilând și falsificând realitatea așa cum era ea știută, folosind ambiguitatea pentru a intimida și a amenința, și deci pentru a-și menține status quo-ul – s-a impregnat în configurația morală și spirituală a subiecților săi – populația Europei de Est și nu numai –, iar acolo este resimțit cel mai mult efectul secundar: odată cu distrugerea politicului, moralei și falsificarea istoriei și a realității și, mai ales, odată cu distrugerea spiritului oamenilor, a ieși din comunism – în numele democrației etc. etc. – nu înseamnă și că el a ieșit din oameni, plutind în atmosferă ca un duh rău, care își caută un sălaș.
Interesantă este abordarea teologiei și moralei și a unicității Șoah-ului pe care o întreprinde în analiza sa Besançon: „Memoria creștină a nazismului, în aspectul său direct teologic, conduce în mod natural la recunoașterea unicității Șoah-ului”. (p. 138)
Ca și Imre Toth, autorul analizează diacronic – de-a lungul istoriei – persecuțiile la care evreii au fost supuși încă de la începuturile biblice ale statului: sub jugul împăratului Egiptului, sub jugul roman – și tot așa –, însă aceste mici detalii ajută la înțelegerea mai bine a diferenței evreilor de celelalte popoare: toate popoarele au suferit în mod egal sub dominația totalitaristă: sub nazism, detaliu extrem de important, inamicul statului era clar delimitat: evreul, celălalt, țiganul, polonezul etc. – pentru că era inferior genetic și sub specie aeternitatis arianului; sub comunism, inamicul erau toți ceilalți: cei care se opuneau, cei care reprezentau – fie și potențial – un pericol pentru atotputernicia și autosuficiența comunismului (aici intră în mod absolut toți, chiar și membrii de partid).
Însă, în această suferință egală, evreii au suferit – în dimensiune temporală – mai mult, deoarece ei au fost identificați cu „poporul deicid” (Besançon); Șoah-ul culminând – pe scara temporală – cu Holocaustul, a cărui memorie evreii o cultivă cu „sfințenie”, pentru ca nimeni să nu uite suferințele lor pe muntele calvar.
Cu toate acestea, „unii evrei au respins cuvântul Holocaust pentru că, desemnând un sacrificiu, nu mai era potrivit pentru a numi acest paroxism dement al răului și de aceea au preferat termenul neutru Șoah, «catastrofă»”. (p. 140)
Eseul este o analiză la rece – penetrantă și demascatoare, printre multe alte studii bine documentate – a ceea ce au însemnat comunismul și nazismul pentru conștiința umanității în mod general, însă dincolo de aceste lucruri – care pot fi regăsite și în alte studii, cum ziceam – meritul celui de față este acela că face lumină și analizează în mod egal și nediscriminatoriu nazismul și comunismul în însăși natura lor, deoarece există mult mai multe momente dedicate amintirii și memoriei nazismului decât memoriei comunismului, acesta din urmă fiind împins deoparte, ceea ce reprezintă o atât nedreptate față de suferințele tuturor popoarelor, cât și, aparent, un grad mai mare de acceptare și de tolerare a memoriei comunismului.