Anul acesta au avut loc multe evenimente editoriale, pe lângă mai marii (desigur, vorbim de 2012, nu de 2013) autori (re)editați, cum ar fi Jung, Schopenhauer, sau aparițiile tari ale anului, un volum de opere complete, un debut extraordinar, premii peste premii și concursuri peste concursuri, au apărut și 2-3 volume de poezie ale unor autori gălățeni: Alexandru Maria – omul metodă, despre care am vorbit aici, Florin Buzdugan, cu al său mai mult de trei cuvinte, volum ce a fost primit bine de publicul cititor restrâns, dar e altă poveste, și, prima și nu cea din urmă, Nona Tatiana Ciofu, cu fiara de hârtie, despre care vom vorbi în rândurile ce urmează.
Nona Tatiana Ciofu a fost prima revelație în materie de lirică feminină sau lirică a feminității când am ascultat-o recitându-și poeziile începând cu primii ani de cenaclu, prin 2009-2010, prin forța metaforei, prin plastica și, mai ales, prin sensibilitatea și sinceritatea acesteia; în special, citindu-i volumul de debut, m-a trimis cu gândul la o serie de poeme ale indianului Tagore, faimosul Tagore care are poezii închinate Divinității, iubitului/ iubitei, poeme în care erosul și thanatosul se împletesc într-o legătură firească pe care o numim viață.
La Nona situația este aceeași, forța imaginii vorbește de la sine, noi trebuind doar să citim cu atenție poezia care curge de la o filă la cealaltă a volumului:
Să mă lași să-mi desenez
pe umărul drept
imaginea fiarei de hârtie.
Trupul meu gol – chipul tău neclar,
răsuflarea pierdută, noaptea aceea
să o strig prin mine,
să mă acopere,
să mă împrăștie
ca și cum n-aș fi existat vreodată,doar pielea mea încrustată cu noi.
(XI)
În mare parte din poeme, Nona vorbește despre zeul-vânător-om-metodă care o stăpânește, în mâinile căruia se lasă purtată de vânt, de noapte, de oase, de desene sau de o chemare străveche, ritualică prin care cei doi, El și Ea, principii străvechi ale Masculinului și Femininului se reunesc, se reîntâlnesc într-un loc secund, mai pur, cum zice poetul, parafrazându-l, desigur, însă acest loc, această chemare este mascată de mundan, de sordidul „zgomotului străzii” ce acoperă și sufocă totul, nelăsându-le spațiu de comuniune celor doi, obligându-i la un joc de-a prins perpetuu:
Ochii lui s-au deschis.
Căutau prin mine.
Și-atunci m-am fâstâcit
și în loc să-i spun să rămână
i-am spus: „Ia-mă!”,
dar zgomotul străzii
m-a acoperit.Apoi, printre trepte și ziduri,
asculta cum împletesc rădăcini –
n-aveam loc unde să dormim,
cum falangele mele trosneau
și vorbeam despre praful
care-mi gâdilă nările,
despre omoplatul stâng,
cum scârțâie câteodată.
El îmi spunea
că oasele lui vor fi noi,
că nimic nu e,
totul devine.Și când ochii lui se deschid
toate încep.
Poeme ale așteptării, ale ispitei/ ispitirii: „Vei aștepta să vezi cum piciorul meu/ se întinde,/ ademenindu-te/ să culegi/ ce dezbrac în lumină”, trecând de pe planul mundanului folosit ca pretext pentru așteptare, pentru căutare pe planul sacrului sau al unui sacru decăzut, pentru că, așa cum spune poeta, un lucru e clar, totul devine, poezia din volum devine în chiar actul lecturii, se transformă, cotește prin fiecare ungher al afectivității, pornind de la dorința „euei” lirice de a vedea în interiorul lucrurilor, și chiar de la motto-ul cu care se deschide volumul: „Iar dacă i se pare cuiva că cunoaște ceva, încă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască” (I. Corinteni, 8:2), poeme în care vorbește despre un „om ce umblă pe drumuri”, ce „nu se odihnește decât să fumeze/ în tihnă”, care duce cu gândul fie la un pater familias, fie la acel om care o caută, care este ispitit, un Om ce nu poate oferi timp:
Avem împreună
ce nu s-a născut încă,
pentru că eu nu ma loc,
iar tu nu ai timp.
Iar în poemul XII se strecoară, aș zice eu, un intrus, pentru că acest volum cuprinde zei, sfinți, Oameni, toți deveniți, compleți, maturați, însă în acest poem se vorbește despre un semizeu ce, poate, se caută, ferit de întunericul nopții, ce caută lumina, așa cum grăiește poeta:
Noaptea se furișează în așternutul
unde zace trupul unui semizeu,
devine singurătatea lui înfrigurată,
îl pătrunde ca o ispită.Nu există nicio lege
care să interzică
întunericului
lumina.
Desigur, se poate vorbi în continuare despre acest volum ce urlă, volum sălbatic, așa cum sunt toate sentimentele evocate, durerea, iubirea, pierderea, dorința și ispita, căderea și ridicarea, miza liricii feminine în general, dar nu musai, pentru că volumul reflectă viața de cuplu, într-un mod zguduitor, trecând dincolo de mundan, care, repet, este doar un pretext, ce se caută dincolo de toate aceste obiecte, concepte perimate, binele și răul devin concepte uzate, iar „eua” se caută într-un spațiu dincolo, alături de logodnicul, iubitul, yang-ul, în timp ce yin-ul, simbolizat prin însuși conceptul de Femeie, (se) caută, într-un continuu dans al echilibrului, dar, totodată, și al transcendentului.
Volumul a apărut la editura Vinea, București, și îl recomand tuturor cu mai mult decât căldură.
Lectură plăcută!