Frumoasele adormite – Yasunari Kawabata

Imaginați-vă că aveți o vârstă apropiată de cea a senectuții, însă mai aveți viață în voi. Imaginați-vă că aveți o soție cu care nu mai vorbiți, că aveți mult timp liber și că doriți să vă redescoperiți tinerețea.

Yasunari Kawabata exact acest lucru îl face, mai mult sau mai puțin, în romanul Frumoasele adormite. Un roman parcă scris dintr-o singură dată, în care Eguchi, un bărbat ajuns la o vârstă considerabilă, care, din istorisirile pe care i le face un prieten, ajunge la casa frumoaselor adormite, în care nimic nu se întâmplă, însă multe se petrec.

Romanul se deschide cu interdicția femeii de la pensiunea în care se petrece toată acțiunea adresată lui Eguchi de a încerca să o trezească pe fata cu care urmează să-și petreacă noaptea acesta. În anticameră, femeia se asigură că totul este în regulă, apoi îl invită pe acesta în cameră, unde totul este pregătit. Prin totul trebuie să se înțeleagă la o cameră încălzită, o tânără fată, frumoasă peste poate, care doarme profund, fiind sub influența unui drog foarte puternic.

Asta se petrece în prima noapte, în care Eguchi constată că „Atât buzele, cât și dinții care i se iveau de sub ele străluceau imaculat. Cu siguranță nu apela la manevra femeilor de a-și clăti gura cu parfum, și respirația ei avea mirosul natural al unei fete tinere. Lui Eguchi nu-i plăceau sânii bogați și largi, închiși la culoare. Când ridicase puțin pătura care acoperea umerii fetei, văzuse că aceasta îi avea încă mici și trandafirii”[1].

Totuși, încă de la început, funcția pe care o au aceste frumoase adormite este cea de anamneză, desigur, fără a fi ceva intenționat; locul în care Eguchi se află este unul comparabil cu cel al unui bordel, doar că, dacă într-un bordel totul are un aspect, decăzut, de defulare a unor instincte primare, în speță dorința de a face sex, frustrarea, poate, etc., în acest loc tot ceea ce se petrece se petrece sub zodia interdicției.

Singurul lucru pe care cei ce vin în acest loc al simulacrului este cel de a (a)dormi lângă o fecioară preafrumoasă sau lângă o vampă prea-ispititoare. Atât.

Vorbeam de anamneză: fiecare dintre fetele lângă care doarme – sau cu care se culcă doar în imaginația sa – îi aduce aminte de tinerețea sa, îl trimite într-un timp trecut, dar care este încă viu în sine: „A lăsat mâna fetei. Nu-i atinsese nicăieri trupul. Mirosul gurii, trupului și părului fetei se simțeau ușor.
Eguci și-a amintit de iubita sa cu sfârcurile însângerate și de zilele când merseseră împreună spre Kyoto, pe linia Hokuriku.
Dacă își amintea acum lucrurile acestea, faptul se datora poate căldurii trupului inocent al fetei”[2].

Și așa se scurge prima noapte, cu Eguchi amintindu-și, rememorând, apoi luând o pastilă, somnifer, pentru a dormi. Somnul însă îi este agitat, visând lucruri oribile, dacă nu chiar grotești (femeie cu patru brațe, care îl îmbrățișează). Apoi ia și cealaltă pilulă pentru somn:

„Apa rece ca gheața i-a străbătut esofagul. Ca și înainte, fata adormită stătea cu spatele. Gândindu-se că și această fată ar pute naște un copil groaznic și urât, a pus mâna pe umărul ei plinuț și a spus: «Întoarce-te spre mine, te rog!» Ca și cum l-ar fi auzit, fata s-a întors. Și-a pus pe neașteptate un braț pe pieptul lui Eguchi și, ca și cum ar fi tremurat de frig, și-a apropiat picioarele de el. Nu era posibil ca acestei fete cu trupul așa de cald să-i fie frig. Și, cu voce joasă, de nu știai dacă iese pe gură sau pe nas, ea a spus: «Și tu visezi urât, nu?»
Dar bătrânul Eguchi s-a cufundat repede în somn”[3].

Și așa decurg lucrurile pentru Eguchi. Romanul nu propune nicio tehnică de scriere inedită sau vreo temă care să șocheze, să dea peste cap.
Este un roman în care eroticul este extrem de voalat, iar descrierile corpurilor fetelor cu care Eguchi doarme sunt doar sugestii, nu descriu, nu le putem vedea, deoarece doar părți ale corpurilor lor; cu alte cuvinte, Kawabata nu aduce în prim-plan fetele adormite, nici Eguchi nu este un personaj de referință.

Romanul poate fi lecturat din sau prin această prismă: a unei reflecții a autorului – suntem pe terenul improbabilului – asupra trecerii timpului, asupra îmbătrânirii și a dezamăgirii, poate chiar a dezgustului față de propria persoană a celui bătrân și singur, trecut prin viață și pe care nu îl așteaptă decât moartea. Frumoasele adormite sunt un panaceu, o medicație care îl ajută pe Eguchi să se regăsească pe sine – sau măcar într-o măsură mai mare –, să își regăsească vitalitatea și pofta de a trăi.

Prin expurgarea de revolta față de interdicția de a le trezi pe frumoasele adormite, prin consumarea frustrării de a nu putea vorbi cu ele, sau de a se putea folosi de corpurile lor pentru a se simți din nou bărbat, acesta regăsește demnitatea de a înfrunta scurtul timp ce i-a mai rămas de trăit, poate. De a se resemna în fața faptului că e singur, că fiicele sale sunt fiecare la casa ei.
Un roman scris cu naturalețe, deși simplu (dar nu simplist), este o lectură mai mult decât agreabilă, care ne aduce mai aproape de cel ce stă în spatele (iar asta e doar ideea noastră) lui Eguchi.

(Ar mai fi de zis și altele, dar nu vrem să să spulberăm plăcerea lecturii.)
Lectură plăcută să aveți; sperăm să descoperiți și voi, cei tineri, cei frumoși, un dram de înțelepciune (poate fi corelaționat cu Portretul lui Dorian Gray, desigur, de departe, însă) privindu-ne pe noi și acest fugit ireparible tempus.

[1] Yasunari Kawabata – Frumoasele adormite, traducere din japoneză și note de Anca Focșeneanu, Humanitas, București, 2014, p. 27

[2] op. cit., p. 28

[3] op. cit., pp. 34-35

Scroll to Top