make me feel like a god, music, love and sex. Adrenalize me
In This Moment
Roman Polanski este unul dintre cei mai faimoși regizori contemporani. Francez naturalizat din 1976, acesta a regizat o serie de filme, dintre care amintim The Pianist (2002), Chinatown (1974), Rosemary’s Baby (1968), Cul-de-Sac (1966) etc.
În acest articol se va discuta despre cel mai recent film al său, Venus in Fur (2013), premiat cu un premiu Prix Lumières 2014 pentru cel mai bun scenariu și un premiu César pentru cel mai bun regizor.
Filmul este bazat pe piesa de teatru a dramaturgului David Ives, care, la rândul lui, se inspiră din romanul lui Leopold von Sacher-Masoch, Venus in Furs (1870), și se deschide cu Thomas (Mathieu Amalric), regizorul și autorul piesei. După o zi eșuată, în care acesta audiază diverse potențiale interprete pentru rolul personajului feminin principal (Wanda von Dunayew), în teatrul în care avea loc preselecția își face apariția Vanda, o necunoscută, o enigmatică femeie care candidează pentru același rol.
Deși filmul este esențialmente simplu, în care nu avem de-a face cu efecte speciale sau o tehnică de filmare sui generis, dacă privim cu atenție găsim niște strategii care recomandă filmul ca fiind nu atât ceva de entertainment, cât și o revelație.
În primul rând, există trei nivele de lectură – cel al adaptării după roman; filmul nu face doar să pună în scenă – implicit – discuții privind adaptarea, trecerea dintr-un gen literar într-altul (de la roman la piesă de teatru), ci și să comenteze, subtil și succint, acest gen de film, prin ceea ce cele două persoane (regizorul și actrița) discută în legătură cu personajele; un al doilea nivel de lectură este cel psihanalitic, în măsura în care se păstrează proporțiile – în roman tema predominantă este dominarea feminină (dominatrix) și sado-masochismul, în piesă (scenariu) se vorbește despre același lucru, însă Polanski plusează, deoarece, dacă se urmărește cu atenție, se poate observa cum, pe alocuri, are loc un transfer nu de identitate, nu atât explicit, ci de funcție: dacă la început Thomas este cel care conduce, explicând și indicând ce și cum ar trebui să se poarte Vanda (Emmanuelle Seigner), la final ea e cea care ajunge să domine.
Finalul este unul edificator pentru acest film (în măsura în care avem o referință și o expunere: în film, Vanda comentează motoul cu care piesa se deschide (Il Signore onnipotente lo colpì e lo mise nelle mani di una donna), însă același moto apare ca epigraf la finalul filmului, reiterând motivul hybrisului, Vanda devenind printr-o translatare a fantasticului în real însă Venus, zeița.
În al doilea rând, vorbeam de schimb de funcție: acest fapt este pregnant în a doua jumătate a filmului, în care Vanda devine Thomas, iar Thomas – Vanda, prin tocuri, prin rujare, prin fardare, printr-o zgardă (obiect castrator, efeminant și feminizant). Astfel inversarea personajelor și a personalităților este completă, cercul este închis. Polanski nu se grăbește cu indiciile, însă locul în care – à propos de topos – se petrece acțiunea este cel al unei scene de teatru, avem de-a face deci cu o punere în abis și chiar o funcție referențială (intertext, dacă voiți) la adresa piesei de teatru a lui David Iles – voită sau nu, acolo sau doar imaginată.
Scena teatrului are o funcție atât simbolică, cât și revelatorie: personajele ni se arată aici în adevărata lor culoare. Mai mult, oricât de întortocheat ar suna, această revelație este dată prin dedublarea celor două personaje: aflăm astfel că Thomas nu trăiește o iubire așa cum și-ar dori, poate, și că – pe de altă parte – și-ar dori să fie subjugat, dominat, devenind el însuși o replică a lui Leopold von Sacher-Masoch.
Vorbeam despre dimensiunea „psihanalizabilă” a filmului, în care Vanda vorbește despre Thomas și despre logodnica lui și statutul său ca artist și decepțiile sale. Însă un alt amănunt despre care trebuie discutat este – iar acesta ar putea fi chiar chintesența filmului – ambiguitatea de care Polanski se folosește într-un mod atât ludic, cât și lucid: ambiguitatea atât a planului fictiv (cei doi pe scenă), cât și a flirtului și seducerii în plan real; linie de demarcație foarte fină, aproape ștearsă până la final.
Dar, în final, ceea ce năucește este ceea ce ni se oferă ochilor (acum fie un ludic dus până la extrem, fie un fantastic foarte bine plasat, care survolează scena – teatrul, imago mundi).
Nimic nu este mai pervers decât a nu recunoaște ceea ce îți dorești să exprimi, iar Thomas recunoaște implicit, prin tentativele sale de a o săruta pe Vanda-Wanda în mod repetat, iar Vanda rămâne în continuare volatilă și neîncadrabilă într-o reacție anume. Ea doar iterează pașii unui ritual de mult uitat. Iar asupra acestui element vom insista puțin: scena din final, dansul lui Venus în blănuri: Thomas este legat, pălmuit, este admonestat (feminism? se prea poate, comentarii de acest gen sunt prezente discontinuu în film/text, ludic-lucid), luminile sunt stinse, Vanda dispare pentru ca Venus să se întrupeze din ea și, prin dansul bacantei-judecător, condamnându-l și totodată ostracizându-l pe muritorul de rând, făcut vinovat prin fapta sa de a desfide și de a încerca să răstoarne raportul dintre sexe (iarăși, o chestiune psihanalizabilă, poate):
Vanda: E genial. Dar știi care e problema? Orice am spune și orice am face, piesa asta e degradantă. E o insultă adusă femeilor, e pornografie!
Thomas (legat de un obiect falic, o altă funcție castratoare, din ipostaza sa de Wanda degradată – n.n.): Ce tot spuneți?
Vanda: Privește-te. O panaramă fără apărare, care îi spune unui bărbat: „Umiliți-mă, răniți-mă, sunt doar o femeie!” (s.n.)
Thomas: Fir-ar (Putain!, în fr., în orig.) Băga-mi-aș!
Vanda: Senzații tari? E bine. „Nu mai vedem genul acesta de furie în zilele noastre.”
Thomas: Dar, Vanda! (Vanda îi trage un pumn lui Thomas)
Vanda: Mulțumește-mi.
Thomas: Mulțumesc (Îl lovește din nou)
Vanda: Mulțumesc cine?
Thomas: Mulțumesc, stăpână.
Vanda: Ai crezut că poți s-o amețești pe mica actriță tâmpită? Să-ți atingi prin ea scopurile bolnave?
Thomas: Nu!
Vanda: Să-ți construiești un mic Frankenstein feminin? Ai crezut că mă poți umili? (notă: în acest moment planul realității este cel ce se impune spectatorului)
Thomas: Nu, Vanda! Îți jur. (Îl pocnește din nou) Mulțumesc, stăpână.
Vanda: Mulțumesc, zeiță. (Merci, maitresse/ Merci, deese)
Thomas: Mulțumesc, zeiță.
Vanda iese din/ de pe scenă, pentru a se reîntrupa, iar momentul ce urmează în film este revelator pentru ceea ce înseamnă misè-en-scene aici:
Vanda: O, bacante din Cadmeea, să dansăm în ritmul lui Bacchus! –
urmează apoi o frază în greacă, dublată de o nuanță vocală à la deitate, ceea ce trimite la acuzarea și totodată la condamnarea celui ce se face vinovat, adică Thomas.
Desigur, ar mai fi și altele de zis, însă nu rămâne decât ca voi să vedeți filmul și să vă lăsați seduși de jocul de oglinzi și fum pe care Polanski îl aruncă pe scenă. Vizionare plăcută.