Intermitențele morții – recenzie trimisă de Florin Buzdugan
Editura: Polirom
Anul: 2007
Pagini: 272
Intermitențele morții, sau cum să afli cum arată moartea
Ți-ai imaginat, probabil, cum arată moartea.
Te-ai gândit cum ar fi să o vezi, să o întâlnești. Să-i vorbești.
José Saramago a fost cu un pas înaintea ta și a scris un roman despre doamna Moarte.
Un an întreg oamenii nu au murit, iar cei care erau pe moarte, nu mureau, ci pur și simplu rămâneau prinși între cele două tărâmuri. Asta doar în țara X.
Un an întreg cei mai luminați filosofi, teologi și însuși Suveranul Pontif și-au bătut capul cu această problemă, încercând să afle ce înseamnă. Unii dintre ei au conchis că Dumnezeu e ireal, și că nu există nici moarte, că totul este relativ. Alții, au văzut această situație ca pe un blestem sau încercare trimisă de Sus. Unii chiar au profitat și au deschis adevărate rețele de „crimă organizată” în ceea ce privește transportul persoanelor care trebuie să-și dea duhul dincolo de graniță (cei de la pompe funebre, desigur!) Problema este că de aici și până la instaurarea anarhiei nu mai e decât un pas. De aici și până la închiderea oricărui canal de comunicare cu exteriorul nu este decât diferența dintre o clipă și o secundă.
Însă Saramago nu se oprește aici: doamna Moarte este cea care a decis ca timp de un an de zile nimeni să nu mai moară. Desigur, asta nu a fost decizia ei, pentru că plantele, și animalele mureau în continuare. Ceea ce înseamnă că… Existau, desigur, anumite persoane care erau înștiințate prin poștă de data și ora la care urma să survină decesul. Scrisori albastre. Și nimeni, și nimic în afară de doamna Moarte nu putea să le anuleze efectul.
Printre aceste persoane se numără și un muzician. Un domn singur, care nu are alți prieteni în afară de dirijor, și flaut. Iar doamna Moarte are loc în primul rând, are acces în camera, în casa și în viața lui. De aici și până la a lua formă umană, cu tot ceea ce înseamnă asta: ochi, păr, carne, sânge, sentimente, temeri, dorințe nu trebuie mult: un pocnet din degete și totul este rezolvat; singurul care știe tot ceea ce se întâmplă și se va întâmpla este bătrâna coasă, coadă neagră, lamă argintie.
Romanul te captivează, te înghite și nu-ți dă drumul decât la sfârșit, iar atunci nu știi ce anume se va întâmpla în continuare. Sau știi?
Este un roman bine scris, cu un iz foarte puternic, dar subtil totodată de romantism. Romantism pur, înalt, aproape platonic.
Aproape…
Lectură plăcută, și să vă întrebați de două ori: cum arată oare Moarte?
Florin Buzdugan