Adela – Garabet Ibraileanu
Recenzie trimisă de Florin Buzdugan
Editura Litera
An: 2009
Pagini — 238
Cartea pe care v-o propun de data aceasta se numește Adela, de Garabet Ibrăileanu, alături de sau împreună cu Privind viața și Amintiri din copilărie și adolescență, din colecția Biblioteca pentru toți, de la Jurnalul Național.
Romanul vorbește despre un medic, Emil Codrescu, care ține un jurnal în perioada iulie-august 189… Acest jurnal de vară nu este tocmai un jurnal de vară, ci un jurnal de viață din tinerețea medicului, când îi vizita pe domnul și doamna M…, părinții Adelei, copiliță, până în momentul în care cei doi…
Adela, încă de mică, are sentimente față de Emil Codrescu, iar acesta, deși este conștient de ceea ce se întâmplă, acceptă tacit, „petrarchian”, hora în care a intrat.
Cu timpul, cele două personaje cresc, se distanțează, el pleacă în străinătate, se face recunoscut pe plan internațional, ea… se mărită și divorțează la numai 20 de ani. Însă, înainte de aceasta, cei doi țin o lungă corespondență, până în punctul în care se răcesc relațiile dintre cei doi. Până când…
„Secretul pasiunii noastre reciproce era simplu. Ea îmi «întorsese capul», pentru că orice om, din cauza unui instinct atavic, are tandreți față de puii de om (…); pentru că Adela era o jucărie vie și plină de surprize (…). Eu îi întorsesem capul pentru că eram în mintea copiilor, adică a ei, și pentru că desigur, cu instinctul ei de animal mic, simțea că o ador.” (p. 60) Cercul în care cei doi se învârt acesta este: își întorc unul altui capurile.
Emil Codrescu este un personaj destul de ciudat, își dorește și nu-și dorește să fie iubit de Adela. Are 40 de ani, au trecut 30 de ani de când cei doi s-au despărțit, pentru a se reîntâlni acum, când ea este o femeie împlinită, total schimbată față de copila și adolescenta pe care ne-o prezintă acesta. Se joacă, dar, în momentul în care trebui să se confrunte cu realele sale sentimente, dă înapoi.
Adela este un personaj ce poate duce cu gândul la enigmatica Otilie sau Matildă. Și nu spun asta doar pentru a părea savant, ci fiindcă Adela, în ciuda aspectului său frivol, fragil, are acel on ne sais pas, acel element ambiguu, misterios, are acea umbră de mister care-i fascinează pe bărbați în genere. Adela se joacă cu Emil, și îl lasă să aibă impresia că este în avantaj doar pentru ca, în momentul în care vrea să-l pună la punct, să-i arate cine e de fapt cel ce conduce dansul.
Întreg romanul este o țesere și o între-țesere de idei, pasaje, amintiri. Uneori, se poate crede că există o a doua voce care ia parte la relatare. Romanul este un preludiu, un foarte lung preludiu și are o doză imensă de tensiuni erotică acumulată atât în el, text, cât și în el, Emil. Adela este elementul erotic, îl ademenește, îl farmecă pe Emil, raționalul, recele, abstractul și detașatul Emil până-ntr-acolo încât acesta ajunge să se prosterneze, să o divinizeze pe aceasta. Nerefuzându-i nici cel mai mic capriciu, acesta se chinuie cu disperare să-și controleze pornirile erotice, afirmând undeva prin roman că omul este nimic mai mult decât un animal, pentru că, în momentul în care-ți place de o femeie pentru carnalitatea pe care aceasta o emană, pentru dorința și instinctele primare (nu film, desigur), atunci femeia își pierde orice însemnătate spirituală și devine nimic mai mult decât o bucată de carne.
Ritmul în care acțiunea se desfășoară variază de la fraze-ntregi, de la pasaje lungi, dar deloc obositoare, până la propoziții scurte, fracturate, astfel că romanul ajunge la un moment dat să impună propriul ritm în care să fie citit, eufonic aproape. Un pasaj care mi-a plăcut foarte mult este acesta, în care Emil își arată toată tensiunea, toată durerea și dorința totodată ce-l consumă, ce-l rod încetul cu încetul: „Dacă amorul ar fi provocat de frumusețea femeii, de inteligența ei, cum profesează filosofii idealiști, mai mult sau mai puțin castrați din natură; ori de «comuniunea dintre suflete», cum susurează androginii și ginandrii (…), salvarea ar fi posibilă. Dar amorul nu este entuziasm estetic și moral. Sublimitățile acestea clorotice n-ar putea explica tirania și demența lui. El este cu totul altceva. Este faptul fundamental al existenței, voința de a trăi sau, mai bine, de a nu muri (ceea ce, deși pare același lucru, e cu totul altceva).” (p. 145). Și continuă așa încă o pagină întreagă. Dar, repet, fără a cădea în acea oboseală sau acel plictis pe care-l încearcă unii citind Saramago, de exemplu.
Cap-coadă și coadă-cap, romanul realizează ceea ce-și propune, tensiunea este extremă, preludiul și dorința carnală de contopire a unuia cu celălalt nu se realizează, pentru că tocmai când să se deschidă unul față de celălalt… Dar mai bine aflați singuri!
Lectură plăcută!