Titlu: Însemnări din subterană
Autor: F.M.Dostoievski
Editura: Polirom
Anul: 2012
Pagini: 174
„Într-un roman e nevoie de un erou, iar aici sunt înadins adunate toate trăsăturile pentru un anti-erou şi, mai ales, toate astea vor produce impresia cea mai neplăcută cu putinţă, deoarece ne-am dezobişnuit cu toţii de viaţă, şchiopătăm cu toţii în privinţa asta, unii mai mult, alţii mai puţin.”
Însemnări din subterană istoriseşte frământările unui individ care, spre deosebire de propria sa mărturisire, doar în aparenţă e înzestrat cu toate caracteristicile unui anti-erou. Impresia mea n-a fost una neplăcută (cu Dostoievski nici nu se poate altfel), ci din contră, se conturează într-un sentiment profund de empatie cu personajul principal. Deşi e una din operele scurte ale autorului rus, nuvela (sau micro-romanul) se constituie într-o proză densă, concentrată, şi poate nu e uşor de abordat, căci despre Dostoievski s-au spus multe.
Confesiunile omului care scrie din subterană – abisurile conştiinţei – sunt separate în două părţi distincte. Prima dintre ele, Subterana, este scrisă în stilul unui jurnal intim care se axează exclusiv pe gânduri, nu pe evenimente. Tonul exasperant de sincer şi zeflemitor pe-alocuri însoţeşte nişte mărturisiri cu accente filozofice. Astfel, Subterana se vrea un fel de preambul pentru cea de-a doua parte, în care personajul rememorează o serie de episoade edificatoare pentru ce susţine la începutul însemnărilor.
Aşa cum ne-am obişnuit din alte romane ale lui Dostoievski, personajul nu putea fi nicidecum unul plat, ci din contră, teribil de complex şi plin de contradicţii. Scrutându-se pe sine cu o energie şi o luciditate uimitoare, neliniştitul anonim (care reprezintă un caracter, după cum specifică însuşi autorul) ilustrează condiţia însinguratului, a celui ce se simte înstrăinat de tot ce e în jurul său. Încercând să-şi clarifice, să explice problemele propriei conştiinţe, el transpune pe hârtie argumentând că „scrisul conferă o anumită sobrietate, mai multă luciditate în judecata propriilor fapte, mai mult stil.”
Aţi reflectat vreodată la desfătarea ciudată provenită din suferinţă şi durere? Personajul nostru vorbeşte despre voluptatea obţinută din înjosire şi situaţii umilitoare. El se revoltă împotriva legilor naturii, a raţiunii, fiind în fond un idealist total, care crede că voinţa liberă e adevărata „manifestare a întregii vieţi”. Totodată, susţine că omul nu este fericit cu atingerea scopului, ci cu drumul făcut până la ţintă; alegerile uneori nechibzuite pe care le facem în ciuda „foloaselor universale” (bunătate, libertate etc.) şi propriilor interese îşi găsesc astfel o motivaţie: ne-am impus punctul de vedere/voinţa, şi n-am urmat un drum dictat de raţiune sau ştiut dinainte.
Descriindu-se pe sine ca vanitos şi cultivat, individul întrupează tipul mizantropului perfect, incapabil de a comunica şi a se face înţeles de cei din jurul său, aşa cum o dovedesc întâmplările din a doua parte a romanului: se agită îndelung pentru o răzbunare, caută în zadar să „îmbrăţişeze umanitatea” reîntâlnindu-se cu vechi colegi de şcoală, iar când i se iveşte în cale posibilitatea unei iubiri adevărate, acţionează cu perfidie şi umileşte. Inadaptat, ros de o conştiinţă extrem de lucidă, personajul vede în sine şi în ceilalţi mizeria umană, specificând în final că şi-a ratat toată viaţa „din pricina descompunerii morale în ungherul meu, din pricina insuficientei comunicări cu lumea, dezobişnuindu-mă de tot ce-i viu şi măcinându-mă în subterană cu răutatea mea vanitoasă.”
Aspirând la frumos şi sublim, dar reuşind doar să se alieneze şi mai mult, autorul însemnărilor tensionate ar putea întruchipa precursorul străinului din secolul XX, un existenţialist paradoxal.