lui Caragiale
Anul 2012 este anul dedicat lui Ion Luca Caragiale, sau, cum îi spun prieteni, nenea Iancu, (să ne trăiești, nene Iancule!).
Nu foarte bogat în manifestări culturale pro Caragiale, sau in memoriam, sau cum vreți să-i spuneți, anul trece, timpul trece și el, iar acest text este un fel de laudatio adresat lui.
Vreau să-ți mulțumesc, domnule Caragiale, pentru nuvelele tale și prozele tale scurte pline de umor, la care și cu care râd ori de câte ori le citesc, pentru verva ta în ce privește țara asta la confluența atâtor culturi. Să ne amintim de piesele tale de teatru, în care tu ai apelat (printre primii) la disoluția personajului, la disoluția identității acestuia. D’ale Carnavalului rămâne o piesă memorabilă în care, dincolo de burlesc și nefirescul acțiunii, apare și mecanismul în gol, care se mișcă fără încetare, în care personajele se pierd unele de altele, în care apelezi (să ne amintim de Poetica lui Aristotel) la pierderea și revelarea identității, desigur, nu în modul în care ni-l prezenta mai-sus menționatul. O noapte furtunoasă nu ar fi fost la fel dacă nu ar fi fost scrisă de tine (cât de plat), iar O scrisoare pierdută este memorabilă prin comicul situației, dar și prin curajul de care ai dat dovadă, nene ianc, atunci când ai portretizat perfect clasa politică infectată, coruptă, plină de parveniți și pretins-aristocrați.
Caragiale, îți mulțumesc pentru faptul că în proza ta ai apelat la acea fină analiză psihologică, O făclie de Paști, Păcat… și alte nuvele (Kir Ianulea, Calul Dragului, Grand Hôtel „Victoria Română” etc.), descrierile poetice de-a dreptul (fără niciun pic de efuziune sentimentală din partea mea), acea așteptare și acel suspans pe care tu, în zgârcenia ta privind descrierile, ni le redai atât de bine. Absurdul și răsturnarea uimitoare de situație din Pastramă Trufanda, din Amicii săi în care găsim cuplul haios, complementar (dar absurd totodată) format din Lache și Mache, unde era Lache, era și Mache, și unde era Mache, era și Lache – cuplu pe care îl regăsim, într-o manieră mult absurdizată, și în scrierea lui Urmuz Algazy & Grummer; și-ți mulțumesc și pentru comediile tale (cum am mai zis o dată), în care amesteci totul ca într-o tocană gustoasă și cu un aspect plăcut, în care găsim, dincolo de comicul aparent, un tragic fin redat și inserat în corpul textului.
Caragiale, acest cinic, care a avut curajul să dea pe față – cum se spune – decăderea unei soțietăți fără prințipuri, care va să zică că nu le avea și nici nu le are acum. Cel care a fost acuzat de pornografie, de burlesc și de atac la persoanele politice ale vremii, care era acuzat de favoritism politic de cotidiane care, ca o ironie a sorții, se aflau în slujba cutărui sau cutărui partid politic. Cinicul, cel care, la fel ca Molière, deși îi întreținea pe cei din jurul cu comicul său, resimțea (și se resimte și în piesele sale de teatru) tragicul existenței într-o societate decăzută, care nu știe să-și cultive și să aprecieze valorile culturale proprii, în schimb, așază (așezau) la loc de cinste parveniți, agramați și ipocriți, iată, din nou, O scrisoare pierdută.
Caragiale, acest exilat de nevoie mai mult de țara pe care a iubit-o, poate, mult și de care era legat printr-o istorie națională, dar care, la fel ca mulți alții, nu a fost recunoscut și nu i s-a recunoscut valoarea reală; aici îl putem da ca exemplu și pe George Coșbuc, care, la fel, a fost ignorat ca poet de o reală valoare.
Prin acest text – care nu se dorește a fi un eseu critico-literar (în acest sens, a se vedea Caragiale, de Radu Alexandru) – aduc un omagiu cât de mic (ca să nu picăm în demagogie și logoree) lui și întregii sale activități literare, publicistice și politice (știut este faptul că el își extrăgea informația din ziare și din mediul în care se scufunda și se pierdea cu desăvârșire), pentru viața pe care a dus-o și pentru sacrificiul său.
Apa trece, pietrele rămân, iar eu, ca un blogger mic, aduc un simplu salut generației în pantaloni de stofă, cu joben și birjari ce duc la bulivar, și ție, nene Iancule (sper să te descopere alte generații de cititori și să-și dea seama că e foarte greu să scrii simplu, fără calofilie mare, dar la obiect, și să ai și proză plină de lirism într-o perioadă în care lirismul era confundat cu altă ceva).
no, birjar, la bulivar!, și la mulți ani, nenea Iancule!