Titlu: …Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul
Autor: Oliviu Crâznic
Editura: Vremea
Anul: 2010
Pagini: 384
Recenzie scrisă de Elena Silvana Potocean
”Numele lui adevărat era nosephoros şi trăia în cripte şi coşciuge de nu mai ştia nici el când. Zăcuse ani sub ruinele cetăţilor decimate de ciumă. Nu îşi amintea nimic despre originile lui sau despre cine îl crease; diavolul însă era cel mai probabil să-i fi fost tată. Era bătrân ca însuşi păcatul şi la fel de rău. Fusese acolo când căzuse Troia, şi îl batjocorise pe Iisus când a fost crucificat. Dar batjocura i-a murit pe buze, căci începând din acea zi s-a mai ivit o armă care îl putea durea, căci Fiul lui Dumnezeu transformase lemnul în simbol.”
Femei frumoase, bărbaţi de vază şi multe secrete, întâmplări care sfidează raţiunea, acuzaţii, contradicţii şi o boală suspectă, magie, mituri şi religie. Toate acestea sunt elemente pe care Oliviu Crâznic le împleteşte în romanul său gothic. Putea să iasă o poveste banală despre vampiri, dar a ieşit mai mult. O carte de care era nevoie, pe o piaţă saturată de poveşti siropoase cu vampiri, care s-au îndepărtat mult prea mult de origine, transformând întunericul în ceva atrăgător.
Deşi nu sunt o fană a acestui gen, am citit destul de multe cărţi cu vampiri, însă le pot număra pe degetele de la o mână pe cele care mi-au plăcut. Aşa că am fost destul de sceptică şi în privinţa romanului scris de Crâznic, dar pentru că vreau să încurajez literatura română, m-am hotărât să-i dau o şansă. Şi nu regret. A fost una dintre rarele ocazii în care o carte mi-a depăşit cu mult aşteptările. Aşa că nu cred că mai trebuie să punem la îndoială valoarea sa literară, mai ales dacă e să ţinem cont de entuziasmul celor care au citit-o şi de faptul că a obţinut Premiul I pentru cel mai bun romanla Concursul Naţional de Literatură Visul 2010.
Povestea e simplă, dar bine plasată în timp. Toată aventura începe atunci când nobilul Arthur de Seragens este invitat împreună cu prietenul său Vicennes la nunta marchizei Josephine de Lauras cu un conte austriac, Max Schwartz. Însă, ceea ce trebuia să fie 3 luni de distracţie şi voie bună se transformă rapid într-un coşmar.
Personajele sunt incomod de numeroase, dar vă obişnuiţi pe parcurs, odată ce descoperiţi rolul fiecăruia. Grija autorului pentru detalii, personajele mai umane decât te-ai aştepta într-o astfel de carte, vocea naratorului care te conduce prin şirul evenimetelor ca şi cum n-ar fi nici el mai mult decât un simplu observator, seriozitatea cu care integrează fantasticul, toate acestea, dar mai ales mesajul pe care îl trimite acest roman, sunt aspecte care oferă textului un realism nespecific genului, aproape imposibil de creat, cum n-am mai întâlnit decâtla John Ajvide Lindqvist.
Cel mai important personaj este cel pe care îl ignorăm pentru că nu are formă, Răul. Şi nu, nu mă refer la vampir sau la vreo altă creatură, ci la răul care şi-a plantat sămânţa în majoritatea oamenilor. Cel care i-a pătat până şi Inchizitorului mâinile cu sângele unui suflet nevinovat. Şi totuşi, mesajul pe care îl transmite cartea nu este neapărat unul negativ. Putem observa prin intermediul Adriannei de Valois că până şi puterile răului sunt limitate. El poate schingiui trupul, dar un suflet curat nu-l poate controla. Există în noi, dar putem alege să-i dăm putere sau să îl izgonim.
Unii nu cred în diavol. Şi mă întreb, cum ai putea lupta cu un duşman nevăzut? Iar cine nu crede în diavol, nu crede nici în Dumnezeu. Şi-atunci cine te-ar mai putea salva? Un om fără credinţă e din start sortit pierzaniei. La fel ca în roman, sunt momente în viaţă în care nici Dumnezeu nici diavolul nu-şi mai arată chipul, iar oamenii trebuie să se descurce singuri. Noaptea vine mereu, nu poţi fugi de ea, nu poţi să te ascunzi, ci trebuie să-ţi faci curaj să o înfrunţi:
”Până la urmă, nopţile vin. Sunt nopţi de iarnă cu gerul muşcând din geamuri şi cu tânguitoare urlete de fiară în codrul din apropiere, sau nopţi de vară cu aerul înăbuşit în care plutesc lilieci orbi şi stupizi. Toate sunt la fel, lungi şi aducătoare de nespuse spaime. Căci dacă la ea mă gândesc ziua, noaptea mă gândesc la el.”
P.S. : Nu ignoraţi postfaţa chiar dacă e lungă. În afară de faptul că este o cheie a înţelegerii textului şi-a motivaţiilor autorului, vă veţi delecta şi cu o mulţime de informaţii interesante Pe mine m-a făcut curiosă să aflu mai multe despre Pliniu cel Bătrân.
Şi mai ales, aveţi grijă ce citiţi, o carte poate fi o comoară, dar în alta se poate ascunde întunericul. Romanul lui Crâznic te face să înţelegi, oarecum, de ce Biserica este atât de pornită împotriva cunoaşterii.