Jeffrey Eugenides este unul dintre puținii autori care își deconstruiesc tema construindu-și romanul, prin urmare este greu să vorbești despre un roman care se construiește și deconstruiește concomitent, nu fiindcă ar fi un proces subtil, o tehnică narativă atât de fină încât să nu îți dai seama că ceea ce face el este ceea ce se vede.
Un roman destul de întins, care se deschide in medias res, dar care este plin de flash back-uri și prolepse. Un roman care se deschide cu chiar miza pe care și-o propune autorul, aceea de a pune sub lupă conceptul de iubire în sine și tema iubirii în roman („Pentru început uitați-vă la cărți! Romanele lui Edith Wharton, aranjate nu după titlu, ci după data apariției, setul complet Henry James în colecția Modern Literary, primit în dar de la tatăl ei la împlinirea vârstei de douăzeci și unul de ani, edițiile de buzunar cu colțuri îndoite ale lecturilor obligatorii din timpul facultății, mult Dickens, un strop de Trollope, alături de porții sănătoase din Austen, George Eliot și redutabilele surori Brontë” p. 9).
Romanul începe cu ziua absolvirii facultății de Madeleine Hanna, personajul central, în jurul căreia se învârt alte două personaje, care, la rândul lor, devin personaje centrale: Mitchell Grammaticus și Leonard Bankhead. Fiecare dintre aceste personaje reprezintă un prototip tipologic: Hanna este fata inteligentă, dar care se lasă cuprinsă de sentiment și consideră că lucrurile ar trebui să fie așa cum sunt portretizate în romanele de dragoste pe care le citește: protagoniștii – îndrăgostiții –, vicisitudinile întinse de soartă și finalul fericit, în care dragostea lor este încununată de acceptarea și recunoașterea ei de către ceilalți.
Mitchell Grammaticus este tipul misticului, introvertitul, inadaptatul social – cel care se chinuie să se integreze în mediul înconjurător, în societate, să facă o impresie și să seducă. El este cel care se întoarce în sine, cel care se înscrie, în facultate, la unul dintre cele mai grele cursuri: cel de filosofie și teologie, unde caută să descopere un sens al vieții, al lui Dumnezeu; este pasionat de teologie, cunoștințele sale sunt solide. El este cel sărac, cel care are un singur prieten, iar acela – cameleonic, care caută să se integreze peste tot, după cum este spiritul vremii.
Leonard Bankhead este genialoidul – termen împrumutat de la Roland Barthes –, este cel care sclipește, care seduce, care atrage. Tipul misteriosului, cel care vorbește puțin în aparență, dar care acaparează orice subiect de discuție. Cel care uimește și care se poate plia pe absolut orice tip de conversație sau subiect de discuție, datorită geniului său intelectual. Cel care dorește să își făurească o carieră în cercetarea biologică.
Cei trei se intersectează, însă Eugenides se joacă cu fiecare dintre personaje în parte și împreună, narând și ducând narațiunea într-un asemenea fel încât poate părea a fi un roman de dragoste, dar realitatea este că el vorbește, cum am zis, despre deconstrucția conceptului de dragoste; cum reușește să facă acest lucru este simplu: baza textuală o reprezintă Roland Barrthes, Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit, deși titlul în engleză sună mult mai sugestiv (A Lover’s Discourse), eseu în care Barthes discută, expune conceptul de dragoste – îndrăgostit. Pornind de la Barthes ca bază textuală și Gramatologia lui Jacques Derrida, Eugenides creează pretext pentru a contura un context socio-cultural-ideologic specific perioadei anilor ’70-’80, în care toate principiile și conceptele, de eu, de identitate etc. sunt supuse discuțiilor, polemicii ad-hoc (și nu numai) și, evident, sunt răsturnate și dezavuate într-o oarecare măsură.
Hanna se îndrăgostește de Leonard, Mitchell e îndrăgostit de Hanna. Deși între Mitchell și Hanna există o oarecare atracție, aceasta se dedică în totalitate lui Leonard deoarece ea este opusul surorii ei și reprezintă un tip, să nu uităm: cea care citește cu aviditate romanele epocii victoriene, teza ei de licență fiind despre romanele surorilor Brontë. Mitchell, în urma decepțiilor în numărate rânduri în ceea ce o privește pe Hanna, pleacă în India, cu prietenul său bun, într-un drum ce se vrea a fi inițiatic.
Între timp, personajele cresc, se maturizează, Hanna află despre boala de care suferă Leonard, unde începe Eugenides cu adevărat să foreze în ceea ce înseamnă iubire, opunându-i pe cei doi, prin caracterologia specifică lor, opunând deci două mentalități diferite.
Narațiunea decurge pe mai multe planuri narative, apelând la flash back-uri ale personajelor pentru a le contura și mai bine personalitatea, deoarece trecutul este cel care ne conturează, trecutul este o boală, este ceva ereditar, de care nu putem scăpa noi ca indivizi, iar de acest fapt se folosește Eugenides pentru a-și susține teza, pentru a-și construi romanul: eșecul matrimonial al Hannei cu Leonard, tentativa lui Mitchell de a se împăca cu Hanna, speranța lui într-un viitor împărtășit cu Hanna, locuitul împreună, intriga matrimonială care i-a ghidat și condus viața, obsesia sa.
În final, concluzia la care ajunge Mitchell este una edificatoare, care încununează romanul lui Eugenides și reprezintă totodată un anticlimax, în condițiile în care între cele trei personaje nu există decât aparența unei tensiuni și a unui conflict de interse, în final toate cele trei personaje eșuează în aspirațiile și căutările lor: Leonard eșuează ca cercetător, se întoarce acasă, Hanna eșuează ca soție, ca iubită, iar Mitchell își ratează atât existența, cât și aspirațiile, dar e singurul care realizează ceea ce se întâmplă cu el și ceea ce este Hanna în esență.
Efectul este total. Drumul este parcurs. Urmează, așa cum zicea Lawrence, o nouă zi. Efectul clinic de care se folosește Eugenides, felul în care se folosește de baza și pretextul textuale pentru a-și fundamenta romanul, baza reală din spatele ficțiunii sunt tot ceea ce trebuie pentru a arăta faptul că „Necesitatea acestei cărți se justifică astfel: discursul îndrăgostit este astăzi de o singurătate cumplită”[1].
Lectură plăcută.
[1] Roland Barthes, Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit, trad. din lb. fr. de Sorina Dănăilă, Editura Cartier, Chișinău, 2007, p. 7, în Intriga matrimonială, p. 62.