Întuneric la amiază – Arthur Koestler

„Cel care instaurează o dictatură și nu-l omoară pe Brutus, ori cel care întemeiază o republică și nu-i ucide pe fiii lui Brutus, nu va domni decât puțin timp”, remarca odată Machiavelli, a cărui corolă profetică va radia sumbru deasupra Rusiei socialiste, când ținta anchetatorilor staliniști se concentrează în ștergerea urmelor vechilor bolșevici. Urme pe care au călcat, negreșit, promotorii dictaturii staliniste înșiși, căci noile generații distrug ineluctabil vechile generații, distrugere animată de fantoșa progresului, lecție de istorie în jurul căreia se conturează tema romanului Întuneric la amiază.

Depozitar al corpusului ideatic al vechii gărzi și lider al unei mișcări revoluționare în plină destrămare, Nicolas Salmanovici Rubașov este acuzat de uneltire împotriva Partidului, arestat în toiul nopții și încarcerat. Acesta nu este nicidecum uimit de arestarea sa, ea avându-și recurența în numeroase episoade onirice care îi conferă întâmplării o iminență familiară. Arestarea și eventualitatea executării decurg, pentru Rubașov, dintr-o înlănțuire logică a evenimentelor aflată în concordanță cu meandrele concepției istoriciste.

Idealul politicii care se integrează într-o viziune unitară despre lume și care presupune cunoașterea nevoilor maselor înainte ca masele înseși să și le cunoască și educarea treptată maselor cu privire la aceste nevoi, care amintește vag de modelul platonic al regelui-filosof, acesta este idealul lui Rubașov, el fiind exemplul ființei individuale dilatate la entitate istorică. Opera vieții lui Rubașov a fost înălțarea edificiului unei Idei cu prețul abolirii umanității, cu mâinile pătate de sânge, fermecat de scintilațiile Utopiei. Succesiunea generațiilor duce la înlocuirea vechii gărzi, a intelectualilor abili și energici, cu una contaminată de primatul exterminării, a oamenilor fără trecut, cu mințile paralizate, cu sângele victimelor prelingându-li-se printre degete, sânge care nu le poate păta mâinile de oțel. De aceea, discursul lui Rubașov de pe tot parcursul romanului pendulează între elocință, cu care își explicitează ideologia de sorginte marxist-leninistă, și sarcasm mușcător, cu care își exprimă oprobiul asupra noii generații.

Pe toată întinderea romanului, dialogul personajelor ia forma jocului unor umbre ce par a se alungi, luând forma unor ființe exponențiale pentru o anumită eră sau convingere. Relevant în acest sens este un fragment dintr-un schimb de replici dintre Rubașov și Ivanov, un alt reprezentant al vechii gărzi, însă aflat pe o poziție avantajoasă în cadrul Partidului:

„Cu mult timp în urmă, noi am tulburat adâncurile, dar asta s-a sfârșit. Cu alte cuvinte – se opri să-și pună pince-nezul – în zilele acelea făceam istorie; acum voi faceți politică. Asta-i toatădeosebirea.
Ivanov se lăsă iarăși pe spătar și suflă rotocoale de fum.

Îmi pare rău, dar nu prea mi-e clară deosebirea, spuse el. Poate vei avea amabilitatea să-mi explici.

Desigur, spuse Rubașov. Un matematician a spus odată că algebra este știința leneșilor – nu-l rezolvi pe X, ci operezi cu el ca și cum l-ai cunoaște. În cazul nostru, X reprezintă masele anonime, poporul. Politica înseamnă să operezi cu acest X fără a-ți bate capul cu adevărata sa esență. A face istorie înseamnă a recunoaște în X realitatea pentru care stă în ecuație.”

Formarea sa intelectuală se întemeiază pe doctrina Partidului, fiind un susținător activ al acestuia pe parcursul întregii sale vieți, doctrină ce rămâne un nesecat subiect de cercetare și unic paliativ în fața atacurilor conștiinței proprii. Asupra acestei conștiințe apasă sacrificarea vieților unor indivizi care, odată ieșiți din uzul Partidului, trebuie eliminați. Celula în care Rubașov este încarcerat devine, astfel, un ring al confruntării cu trecutul.

În discuția sa cu Ivanov, Rubașov atacă faptul că politica stalinistă nu mai este capabilă și nici interesată de a răspunde nevoilor omului. Condusă de Ivanov, care își asumă rolul de călăuză a lui Rubașov în noua Rusie, această discuție ia forma unei exorcizări a afectelor. Sunt îndreptățite crimele provocate de Rubașov, el fiind înzestrat cu statutul revoluționarului, a cărui piele, mai utilă scopurilor mărețe ale Partidului, trebuie salvată în detrimentul a numeroase alte sacrificii umane. La capătul acestui dialog, Ivanov îl convinge pe Rubașov de dăinuirea idealului, de iminența înfăptuirii sale tot mai accelerate, determinându-l să își dorească să asiste la ea prin depunerea mărturiei vinelor ce i se atribuiau și diminuându-și, astfel, pedeapsa.

Distrugerea lui Rubașov survine în urma nașterii speranței, speranța clemenței într-o lume lipsită de clemență. Șansele deturnării pedepsei capitale spre una ce presupune câțiva ani de încarcerare sunt anulate de uciderea subită a lui Ivanov, Rubașov încăpând pe mâinile lui Gletnik, exponent al noii generații, forța brută, lipsită de ezitări. În noua Rusie nu există instituție care să cruțe o viață de dragul vieții. Moartea singură, iar nu adevărul, te absolvă de vină, căci nimeni nu caută adevărul, ci falsificări care să completeze logic planul coerent și prestabilit al Istoriei. Anchetatorii socialiști mutilează adevăruri mici în numele unui adevăr mai mare. Adevărul mai mare este al celui care deține Puterea, el fiind fabricat în vederea sporirii Puterii. Rubașov însuși este adeptul acestei teorii: „(…) Înainte de a deveni suprem, adevărul suprem este, mai întâi, întotdeauna un neadevăr”.

În concordanță cu ritmul erei, răul trebuie tăiat de la rădăcină. Vechea generație nu trebuie să dispară în uitare, ci trebuie exterminată sub ochii tuturor.
Întuneric la amiază este romanul aneantizării unui ideal, tragedia lucidă a celui care cunoaște că orice istorie este o baladă sângeroasă închinată Puterii și monografia „mizeriei istoricismului”. La amiaza socialismului nu se găsește nicidecum tihna survenită în urma muncii bine făcute, în lumina trandafirie a apusului. La amiaza socialismului este numai întuneric, căci în absența iubirii lipsește lumina, lipsește mântuirea: „Nici lui Moise nu i se îngăduise să intre în Pământul Făgăduinței. Dar îi fusese îngăduit să-l vadă, din vârful muntelui, așternându-se la picioarele lui. Așa era ușor să mori, cu garanția vizibilă a țintei în fața ochilor. El, Nicolas Salmanovici Rubașov, nu fusese dus în vârful muntelui; și oriunde priveau ochii lui nu vedea altceva decât deșert și întunericul nopții.”

Recenzie de Paula Ivan

Scroll to Top