Miss Peregrine – Ransom Riggs

„Nu e nici somn, nici moarte;
Cei care par a fi murit, trăiesc.”

La prima vedere, mi-am dat seama că Miss Peregrine este o carte diferită faţă de cele pe care le citisem anterior, -ceea ce m-a determinat în cea mai mare măsură să o cumpăr-, având poze ataşate, și nu din alea ca din benzi desenate, ci poze ale unor fotografi pe bune! După ce am terminat, însă, de citit cartea, mi-am dat seama că este diferită din toate punctele de vedere, nu doar din cel pur estetic.

Romanul îl pune în prim-plan pe Jacob Portman, a cărui copilărie şi adolescenţă este presărată cu poveştile fascinante ale bunicului Abraham, despre viaţa în orfelinat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi luptele crâncene prin care a fost nevoit să treacă. Odată ajuns la vârsta adolescenţei, realizează, oarecum amăgit, că poveştile bunicului nu pot fi adevărate:

“Dar şi mai fanteziste erau poveştile lui despre viaţa din orfelinatul din Ţara Galilor. Era un loc fermecat, îmi spunea bunicul, menit să-i adăpostească pe copii de monştri, pe o insulă unde soarele strălucea în fiecare zi, şi nimeni nu se îmbolnăvea și nimeni nu murea. Toţi trăiau împreună într-o casă mare, păzită de o pasăre bătrână. Dar când am mai crescut, am început să mă îndoiesc. ”

Atunci când bătrânul Portman îşi telefonează alarmat nepotul, într-o adevărată criză de isterie, spunându-i că monştrii s-au întors şi îl caută, Jacob pleacă într-un suflet spre casa bunicului, însă acesta dispăruse fără urmă. După lungi căutări, este găsit aproape mort într-o baltă de sânge, făcând mari eforturi să-i dea lui Jacob informaţii preţioase înainte de a se duce:

 “ Caută pasărea. Din buclă. De partea cealaltă a mormântului bătrânului. 3 septembrie 1940.”

Întâmplarea ce a urmat avea să-l ducă pe tânăr direct la psiholog: Atunci când fusese în pădure văzuse un monstru similar celor ce-i marcaseră copilăria, însă toată lumea era de părere că băiatul a cam luat-o niţel razna. Jacob îi relatează psihologului, dr.Golan, toate cele spuse de bunicul său, toate poveştile despre insulă şi despre monştri, iar inconştient va deveni „călăuza” doctorului spre adevăratele-i scopuri, pe care nu vi le pot dezvălui acum. Romanul ăsta e probabil cel  mai imprevizibil pe care l-am citit în toată viaţa mea, iar când am aflat ce rol are psihologul în toată povestea, am rămas şo-ca-tă!

În vacanţa de vară, Jacob îi propune tatălui său să facă o mică excursie în acea insulă din Ţara Galilor, însă propunerea lui nu este acceptată. Cel care îl va convinge fiind doctorul Golan, cu argumentul că îi va face bine copilului să călătorească şi să-şi învingă temerile. Odată ajuns pe insulă, Jacob nu stă pe gânduri şi porneşte în căutarea lui Miss Peregrine şi a orfelinatului. Sătenii îl informează că toţi oamenii din acea casă pieriseră în  război, mai precis pe data de 3 septembrie 1940, când o bombă distrusese tot. Vrând să se convingă, plecă în căutarea locului, dar tot ceea ce găseşte e o ruină a ceea ce fusese odată. Dar cum era posibil, dat fiind faptul că bunicul său primise o scrisoare de la Miss Peregrine în urmă cu doar 15 ani! Se decide să inspecteze casa, dormitoarele, şi anumite lucruri ce rămăseseră intacte în pofida timpului şi a războiului. Se gândeşte la viaţa trăită de bunicul său acolo şi la toate greutăţile prin care fusese nevoit să treacă în timpul războiului, iar citatul următor pe mine m-a emoţionat mult:

”M-am gândit la străbunicii mei care muriseră de foame. M-am gândit la corpurile lor neînsufleţite care fuseseră aruncate în cuptoare pentru că nişte oameni pe care nici măcar nu-i cunoşteau îi urau. M-am gândit la copiii din casa asta care au ars pentru că un pilot nepăsător a apăsat un buton.”

Restul cărţii devine o epopee tare surprinzătoare, care aduce elucidarea misterelor din trecut, dar totodată şi altele noi, iar Jacob ajunge să înţeleagă ceea ce bunicul încerca de mult timp să îi spună. Realizează că acei copii nu sunt tocmai aşa de morţi precum par şi că oamenii care îl înconjoară nu reflectă tocmai realitatea.  Cred că nu degeaba în carte apar acţiunile din Cel De-al Doilea Război Mondial şi frământarea interioară a lui Jacob cu privire la acestea puse oarecum în paralel cu monştrii science-fiction. Văd dincolo de acţiunile în sine din carte, o metaforă,o sugestie subtilă ce îmi spune că, de fapt, adevăraţii monştri la care se face referire sunt chiar oamenii.

Mie mi-a plăcut mult cartea; are acel ceva care te prinde şi care te face să o laşi cu greu din mână. Am citit cele aproape 400 de pagini în nu mai mult de  două zile, iar atunci când am ajuns la final încă mai voiam să citesc – ceea ce se întâmplă doar atunci când mă bucur cu adevărat de o carte. Este imprevizibilă, surprinzătoare, frapantă şi te ţine aproape încontinuu cu sufletul la gură. Dacă vă plac astfel de cărţi (cui nu-i plac?), vă recomand cu încredere Miss Peregrine! Mie, cu siguranţă, mi-a depăşit aşteptările.

Lectură plăcută!

Recenzie trimisă de Alina Popa.

Scroll to Top