Cel mai recent volum de poezie al lui Paul Gorban, Submarinul karmei, este un volum în care moartea, viața, metafizica acestor două concepte și lirismul care irumpe din acestea redau autenticul unei trăiri interioare, al unei vieți asumate și nostalgia după organicitatea vieții în sânul naturii.
Poemele lui Paul Gorban sunt, în primul rând, încărcate de imagini, însă titlul volumului nu trimite la karma, la viața ghidată după acest principiu, mai degrabă o avem pe Karma, Karmen, o persoană, ea, cu care Gorban conviețuiește, căruia i se arată sub diverse forme:
„karma, du-te și la alți poeți și arată-le
cum mi-ai arătat și mie cum se face dragoste.
arată-le poezie noastre care vine dintr-un film
nedevelopat pe care moartea l-a lipit de urechile tale
arată-le poezie căreia generații întregi îi vor suda
vertebre și-i vor pune diamante în jurul buricului
arată-le cum te legeni deasupra pescărușilor
și cum în triunghiul tău stă să iasă în genunchi
moartea mea, artă-te, karma, atât…” (p. 18)
Prima ipostază, în care, evident, karma este invocată ca muză; dar sunt alte poeme în care Karma–Karmen „stă chircită pe treptele din fața blocului/ și privește cum o fată/ sare peste un șarpe imaginar/ apoi făcându-și tot felul/ de gânduri negre/ se ridică brusc/ și intră în bloc/ ca și când/ ceva s-ar fi zdrobit de pământ/ de la etaj un disc negru/ simulează căderea unei păsări” (p. 27).
Banalul este disociat sau, mai degrabă, înglobat în acest univers al firescului, în care eroticul și moartea se îmbină atât de bine, în care moartea „stă să iasă în genunchi”, cum zice poetul mai sus, în care Karma–Karmen „stă în tren/ alături de alte corpuri” și se plimbă dintr-un loc în altul, ținându-i companie sufletului poetului, nelăsându-l singur, fiind mai mult decât karma, fiindu-i o iubită nenumită, pentru că dacă numești un obiect deja își pierde valoarea intrinsecă, devine un concept golit de sine.
Există o oarecare atitudine, dincolo de metafizica aceasta a erosului cum ar fi poemul „un melc argintiu”, în care un melc se lipește de trupului ei, „(…) un fel de soare mic. el trage în coarne/ fără nicio jenă, de abia mai poate respira,/ (…)/ aș putea să pariez că în dreptul picioarelor tale/ de aloe cu zgomot se va freca de sufletul tău/ ca și când ar ieși la joacă/ se va rostogoli până în vaginul tău ca într-o pivniță cu vinuri/ vechi și va trăi ani fericiți până la adânci/ bătrâneți./ (…)” (p. 99); cum ziceam, există, pe lângă aceste poeme ale eroticului, sau pline de o imagistică debordantă, a la ’80-iști, poeme în care Gorban face o apologia a Tradiției, sau a tradiționalului – fără a se pierde într-o retorică țărănistă, în care transpare un sentiment al umilinței în fața necunoscutelor, o nostalgie față de vremurile trecute, în care lirica sa aduce în prim-plan legătura dintre Sacralitatea divină și omul simplu:
„bunicul meu spăla pământul cu lacrimi fosforescente,
își petrecea serile în versurile goale ale stânei
din Ștefănești. privea cu jind către Fiul și Sfântul Duh
desenați pe cerul de piatră din biserica din sat
și nu credea în cei care downloadau îngerii de pe
internet.nu se strecura prin văgăunile nelocuite ale fecioarelor
căuta din vorba lui să cațere visul
până la buzele sfinților.
cu narcisele întinse la picioare ca niște candelabre,
cu zbuciumul apei însoțit de galeriile negre ale corbilor
desfăcea suluri de paie și striga la norii crăpați de sete
să arunce peste iubitele pământului flori de migdal cu
miros de amor perfectseară de seară vrăjit de stolurile morții
îmi citea psaltirea și trecea peste chipul meu
oblonul podgoriilor. atunci buzele mele puneau
în slove lumina unui felinar de-amurg
și peste gleznele copacilor
căutam ochii mei crăpați de stele. de o vreme se adună
în mine prietenii lui cât o mână de pământ
să intre în sala de așteptare” (p. 51).
Imaginile sunt ca norii cumulus, căpătând consistență, căpătând o încărcătură metafizică și, totodată, metamorfozându-și imaginea constant, folosind și un limbaj oarecum vechi, prin inversiunile cu care operează la nivelul poemului; desigur, sunt multe de spus despre volum.
Frapează vioiciunea imaginilor și felul cum își ponderează și temperează elanul po(i)etic în volumul de față, fiind conștient și asumându-și postura de hommo faber; restul, descoperiți voi.
Lectură plăcută!