Astăzi vă voi vorbi despre rebeli! Din fericire, nu despre cei care săvârșesc diferite atentate ce sfâșie felii de viață în (aproape) toate colțurile lumii. Din nefericire, inevitabil voi „sfâșia” prejudecăți sau voi scoate, cel puțin câțiva cititori, în afara zonei de confort. Cred totuși că urmările nu vor fi câtuși de puțin sângeroase.
Alfie Kohn e rebelul la care vreau să mă refer, catalogat de revista Time drept „cel mai vehement critic al actualului sistem educațional”. După sute de articole și treisprezece cărți de parenting (termenul a devenit, prin traducere, parentaj, dar prefer să folosesc varianta netradusă) cred că, în ciuda ideilor incomode pe care ni le servește, putem să-i acordăm un minimum de credit în ceea ce privește domeniul abordat (recunosc, eu îi acord credit maxim, dar e imposibil să vedem toți fix la fel lucrurile…), cu atât mai mult cu cât se adresează unei largi palete: părinți, copii, educatori, elevi. Și suntem câțiva…
De ce rebel? Poate pentru că i se potrivește foarte bine definiția pe care el însuși o dă rebeliunii, înspre finalul cărții: ”…încurajați tinerii să acorde atenție nevoilor și drepturilor celorlalți, să analizeze practicile și instituțiile care ne împiedică pe toți să avem o viață mai bună, să găsească îndrăzneala de a se îndoi de tot ceea ce li se spune și să nu se teamă să încalce regulile din când în când”. (p. 289)
Acestea fiind spuse, sper că am suscitat suficient de mult interesul (sau măcar revolta) posibililor cititori, încât să mă urmăriți în cele ce urmează.
Mitul copilului răsfăţat, apărută în 2014 la Editura Herald, este o carte incomodă și revelatoare, alcătuită din opt capitole, adevărate radiografii ale felului în care sunt crescuți copiii azi și urmările acestor abordări:
- Părinți permisivi, copii alintați și alte baubauri la îndemână
- Perspective asupra parentajului
- Exagerările despre parentajul excesiv
- LECȚIILE DURERII – Motivație, eșec și indignare față de premiile de consolare
- PRINCIPII MORALE IMPLICITE – Condiționări, raritate, privațiuni
- Atac la stima de sine
- DE CE ESTE AUTODISCIPLINA SUPRALICITATĂ? Să analizăm tăria de caracter, prăjiturelele și controlul din interior
- Să creștem copii rebeli
Nu știu în ce măsură v-ați putut da seama, din menționarea capitolelor, că această carte este scrisă într-un stil deloc pretențios (superior nici atât), atractiv prin limbajul relativ lejer (aici trebuie să subliniez meritul traducătoarei Sanda Watt, dar și surpriza pe care am avut-o, realizând că e vorba despre o prietenă virtuală pe care o urmăresc cu drag!), glumele constante și ironiile absolut justificate (zice subiectivitatea mea).
Mărturisesc, Alfie Kohn a spus niște lucruri care m-au prins de la bun început. Primul capitol este fascinant cel puțin dintr-un punct de vedere: abordează veșnica problemă care începe cu „pe vremea mea…”. Și e spinoasă. Adică, știți cu toții la ce mă refer. Probabil ați fost deja într-o situație în care să vi se spună: „Pe vremea mea școala/educația/societatea/cultura era altfel…” (a se înțelege mult mai bune, desigur, în comparație cu actualitatea, care, în opinia celor care și-au făcut un obicei din a invoca mereu vremuri apuse, este mult sub standarde). Amintindu-l pe Richard Rothstein, specialist în științe sociale, ridică o problemă cel puțin interesantă: „Deci, dacă experții erau indignați încă de pe vremea lui Eisenhower de educația în declin și de elevii care abia știau să scrie și să citească, atunci întrebarea trebuie să fie: care este, mai precis, epoca de glorie care s-a remarcat printr-un nivel foarte ridicat? Răspunsul evident este că, de fapt, nu a existat vreuna”. (p. 23) Finalul paragrafului mi-a stârnit mai mult decât un zâmbet schițat: „Fiecare generație invocă vremurile bune în care, descoperim că, de fapt, oamenii făceau exact aceleași lucruri”. (p. 23)
După ce trece în revistă opinii mai apropiate vremii în care ne aflăm, referitoare la stringenta problemă numită „pe vremea mea…”, Kohn ajunge până la Antichitate, unde, supriză (?!), aflăm chiar de la Socrate (idee atribuită, așadar autenticitatea ei poate fi pusă sub semnul întrebării) opinii identice: „Copiii din ziua de azi iubesc prea mult confortul. Au maniere detestabile, desconsideră autoritatea și nu au niciun respect pentru cei mai în vârstă. Ce soi de creaturi îngrozitoare vor fi când vor crește?”. (p. 33)
Acuzele ce se aduc, implicit, sunt acelea că părinții au devenit mult prea permisivi, răsfățându-și exagerat odraslele (interesant de observat cum s-a modificat în timp conotația cuvântului „răsfăț”: cândva însemna „a dezmierda”, iar azi este perceput drept „a răzgâia”), fapt ce va duce la declinul întregii societăți (extrapolez aici, dar acesta este tonul din discursul celor speriați de noile generații). Pas cu pas, Alfie Kohn demonstrează că – dacă răsfățul, așa cum e el perceput de cei care-l critică, dă naștere unor copii egoiști, neascultători, certăreți, mofturoși, răutăcioși – același lucru, ba chiar în nuanțe mai grave, îl produce autoritatea excesivă, mai ales când e asociată cu violența. Cu alte cuvinte, cum să ai pretenția ca un copil să te asculte, când i-o ceri pe un ton agresiv? (De palme nici nu vreau să aduc aminte!) Pentru că în privința asta nu există dubii: „copilul învață să aibă un comportament agresiv din faptul că este tratat cu agresivitate directă”. (Taylor et al. Conform explicațiilor succinte ale autorilor, p. 65)
Un alt aspect cu care rezonez de multă vreme și tot mai puternic (dar mă simt mult mai bine, găsind o autoritate în domeniul parentingului care susține acest lucru) este felul în care abordează problema competitivității. Amatorii de concursuri (de orice fel, numai să fie), iubitorii lui „bravo!”, spus în orice context, ba, mă iertați, și după un eructat sănătos de copil proaspăt diversificat, și al clasificărilor continue care să arate cum ne raportăm față de alții… vor fi dezamăgiți. Sau poate incomodați. Sau, sper eu, puși pe gânduri, pentru că, din acest punct, altfel putem să pornim discuțiile. Astfel, spune autorul: „Competitivitatea, supranumită religie de stat în America, este cadrul în care oamenii sunt întorși unii împotriva celorlalți la serviciu, la școală, la joacă și chiar acasă” (p. 141), iar ceva mai încolo nuanțează cât se poate de explicit problema, așa încât mi-e greu să scot idei, fiindcă simt nevoia să citez încontinuu:
„În ciuda convingerilor generale, competitivitatea nu duce la rezultate mai bune nici măcar în cazul activităților simple. Iar atunci când activitatea implică un grad mai ridicat de complexitate – cum ar fi atunci când necesită creativitate – studiu după studiu a indicat că absența competitivității are mult mai multe șanse să ofere rezultate mai bune. Motivul pentru care se întâmplă astfel este, parțial, acela că mediul competitiv (pot reuși doar dacă eșuezi) descurajează profund stabilirea acelui tip de relații care chiar stimulează oamenii să depună toate eforturile: cele de cooperare (pot reuși doar dacă reușești și tu)”. (p. 142)
„Atunci când întoarcem copiii unul împotriva celuilalt în competiții […] nu facem altceva decât să învățăm copiii să confunde excelența cu locul obținut în concurs, de parcă singura modalitate de a reuși este dacă îi depășești pe ceilalți. Îi încurajăm să-și măsoare valoarea în funcție de câți colegi au întrecut, ceea ce nu este tocmai cea mai sigură cale către sănătatea mentală. Îi invităm să-și trateze colegii nu ca posibili prieteni sau colaboratori, ci ca pe niște obstacole în calea propriului succes. (După cum era de așteptat, cercetătorii au arătat că printre efectele competitivității se numără adesea agresivitatea, trișarea, invidia pentru cei care câștigă, disprețul pentru cei care pierd și o atitudine suspicioasă față de oricine)”. (p. 143)
Ei… am ajuns, cred, la cea mai spinoasă problemă abordată: pedeapsa și recompensa. Ambele sunt extrinseci, ca atare nu vin din interiorul copilului, ceea ce nu le validează ca soluții dezirabile. Ce învățăm în urma lor este să facem ceva ca să nu fim pedepsiți (acțiunea va fi concentrată pe evitare, nu pe realizare) sau să facem ceva ca să fim răsplătiți. Ceea ce facem, practic, nu mai are nicio importanță, ea se pierde pe parcurs, copleșită de așteptarea pedepsei sau a recompensei.
Poate cea mai parșivă formă de recompensă este lauda. O auzim și ne place, copiii sunt ahtiați după „bravo!”, buline, steluțe și alte recompense, dar efectul nu este unul de dorit: „Spre deosebire de feed-back, prin care doar se oferă o informație, lauda este o judecată. Iar judecățile pozitive nu sunt, de fapt, cu nimic mai constructive decât cele negative. Efectul principal al acestora este că vor determina copiii să devină dependenți de astfel de expresii de apreciere. Asemenea altor stimulente extrinsece și, poate chiar mai mult decât altele, lauda tinde să submineze motivația intrinsecă și, adesea, calitatea muncii sau învățării”. (p. 175)
Probabil cel mai interesant capitol este ultimul. Nu vă lăsați amăgiți de aparenta invitație la nesimțire. Ceea ce înțelege Alfie Kohn prin ideea de rebel, după cum am menționat la început, nu are nimic în comun cu nepolitețea, cu cinismul sau nesimțirea. Rebeliunea la care îndeamnă el este existența sub imperativul reflexivității! Autorul o numește „revoltă reflexivă”. Ce-și dorește el? „Ar trebui, mai degrabă, să incităm copiii să analizeze status-quo-ul și să decidă ce instituții și ce tradiții trebuie schimbate. Ar trebui să îi ajutăm să înfrunte lumea.” (p. 295) Numai că, în același timp, suntem datori să le atragem atenția asupra faptului că „nu toată lumea agreează oamenii care iau atitudine”. (p. 299) Mai mult, nu doar copiii au nevoie de susținere, noi înșine „avem nevoie de mult curaj pentru a ne încuraja copiii să fie curajoși”. (p. 301)
E greu să scrii o concluzie „cu greutate” când e vorba despre o carte de genul acesta. N-aș ști să vă spun ce să faceți cu propriii voștri copii, așa cum eu însămi nu pot face totul „ca la carte”, atâta vreme cât mă lovesc zilnic de problemele abordate în Mitul copilului răsfățat. Mă gândesc, însă, că simpla conștientizare a unor aspecte care pot reverbera negativ în conștiința copiilor noștri nu e suficientă. Așadar e nevoie de acțiune! Cum schimbăm ceea ce pare de neschimbat? Cum facem trecerea de la lectură la acțiune? Și, mai ales, cum facem asta fără să fim puși la zid? Sau e necesar să ne asumăm, dintru început, punerea la zid?