Titlu: Micuța Bijou
Autor: Patrick Modiano
Editura: Humanitas
Anul: 2014
Pagini: 151
Nota noastră: 8
*
În contextul în care există atâtea cărți scrise, publicate, traduse, premiate la diverse festivaluri – cu tradiție sau nu – e greu, poate, uneori să mai faci diferența între literatura înaltă și literatura de consum. Cu atâția scriitori care contorsionează literatura, care o supun, care o transformă, care fac din scriere scriitură e dificil să spui ce îți place și ce nu, deși valoarea literară, odată recunoscută, este atribuită pe veci unui scriitor sau altuia.
Patrick Modiano este unul din acei scriitori, rari, am spune, care nu-și propun să facă nimic din literatură; discursul său narativ este clar delimitat. Fraze simple, curgătoare, care nu te pun să ai răbdare și să stai cu dicționarul lângă tine, sau să te gândești oare ce ar spune Freud despre asta (cum te face Robbe-Grillet în Reluarea, bunăoară) – ironizând puțin.
Romanul Micuța Bijou vorbește despre căutarea unei tinere femei a propriei identități și a mamei sale. Într-un roman – roman care se înscrie tot mai mult în seria romanelor ușor de citit, dar nu facil de înțeles – scurt ni se oferă ceea ce pare a fi perspectiva lui Modiano asupra trecutului: trecutul va fi mereu în spatele tău, bântuindu-te. Nu poți să scapi, nu poți să îl depășești; în schimb, poți să îl accepți, să îl integrezi și să faci din căutarea mamei o schimbare de viață.
Micuța Bijou este personajul principal al romanului, iar cartea se deschide chiar cu relatarea unei întâmplări: într-o seară când se duce spre casă; pe peronul de metrou ea vede o femeie într-un mantou galben, jigărit, care îi amintește de mama ei, fiind de mult timp părăsită de ea. În prima seară, ea o urmărește pe femeia necunoscută până într-o suburbie, Château-de-Vincennes, ajunge la imobilul în care stă. După îndelungi călătorii de acest fel, află cum o cheamă. Iar din acest punct Modiano – prin personajul său, Micuța Bijou – întreprinde o călătorie în trecut, în memorie. În ceea ce este intim și ineluctabil fiecăruia dintre noi: trecutul.
Stilul, deși lipsit de lirismul prozei lui Proust, amintește de stilul proustian, de acel artificiu al obiectului-declanșator; fie că e o poză, fie că e mantoul femeii-care-i-amintește-de-mamă, fie că e un cuvânt zis în treacăt, toate reprezintă elemente de care se folosește autorul pentru a face ca, puțin câte puțin, trecutul Micuței Bijou să ni se facă cunoscut. Episodul cu filmările, în perioada în care mama sa era întreținută de un bărbat potențial periculos, care îi facilitează apariția în fața camerei de filmat; pentru Micuța Bijou, la fel.
Banii cu care mama își „mituiește” fiica atunci când vrea să rămână singură în apartament, din varii motive; câinele pe care i-l cumpără cadou și pe care, apoi, îl pierde într-un parc, iar Micuța Bijou se trezește că spune „NEMȚOAICA TREBUIE UCISĂ PENTRU A RĂZBUNA CÂINELE”.
Episoadele care contează cu adevărat, și asupra cărora insistă Modiano, sunt plimbările pe străzi, plimbările pe jos, cu mașina, cu alți oameni pe străzile pe care le colindă Micuța Bijou. Ajungem astfel să ne dăm seama că autorului îi plac străzile mici și mari, anonime și necunoscute, fiecare cu peisajul său, cu farmecul său. Fiecare cu povestea sa sau legată indisolubil de ceva din trecutul lui Bijou (probabil că – dacă am face un mic joc de cuvinte – un sens al romanului ar fi faptul că, asemenea unui alt personaj din roman, de care Bijou se atașează puternic – un substitut pentru singurătatea ei –, numele ei înseamnă bijuterie, așadar Modiano, premiat cu Nobelul în 2014, creează o bijuterie cu care opera sa se încununează, poate). Acolo ni se dezvăluie ce simte cu adevărat Bijou – pre numele ei Thérèse –, frica ce o cuprinde de câte ori merge acasă, singurătatea care o înconjoară ca un mantou.
Asta și faptul că speră să poată afla de ce și unde a plecat mama ei. Însă sosia este înlocuită destul de rapid de autentica persoană care se poartă matern cu mica Thérèse: o anume farmacistă, care o vede pe Thérèse într-o seară cum se uita la ea prin vitrina farmaciei, o ia înăuntru, o așază pe scaun și, din acel moment, între cele două se leagă o prietenie care nu știm unde va duce.
Thérèse: „Era prima dată când făceam drumul acela cu cineva. Noaptea, când mă întorceam singură și ajungeam la colțul străzii aceleia, Coustou, aveam dintr-odată impresia că părăsesc prezentul și alunec într-o zonă în care timpul s-a oprit pe loc. Și mă temeam că nu voi mai putea trece frontiera înapoi pentru a mă întoarce în Place Blanche, acolo unde viața mergea înainte” (p. 87).
Pentru Thérèse, trăitul este o luptă între azi și ieri, între memorie, între întrebările despre de ce-ul însingurării și unde-ul plecării mamei sale. Bine, în acest punct ne simțim datori să punem următoarea întrebare: dincolo de asemănarea fizică și facială a necunoscutei de la metrou cu mama Thérèsei, aceasta chiar nu se întreabă dacă mama sa este acea necunoscută? Chiar deloc? Este acesta un pretext pentru crea o întreagă structură narativă care vorbește, de facto, despre altceva decât căutarea identității? Da, aparent. Thérèse nu chestionează deloc dacă similitudinea dintre acea femeie și amintirea ei despre mama sa este una reală, concretă.
În schimb, cunoaștem câteva suflete care intră în viața Thérèsei și care îi alină durerea și greutatea cu care își duce existența. La final, drumul face un loop, iar Thérèse știe că urmează să se nască. Un final destul de problematic în măsura în care nu știm ce s-a întâmplat între timp, dar cred că în aceasta constă farmecul acestui roman al lui Modiano: al micului și anonimului existenței; al poveștii lipsite de sens a fiecăruia. Așa cum e și viața. Fără strategii, fără finalitate. Ci un ciclu încheiat: naștere-murire-renaștere.