O clipă se poate crede că oamenilor mari chiar le pasă de ce se întâmplă cu copiii, și care le sunt opiniile și care le sunt gândurile.
David Grossman s-a născut în 25 ianuarie 1954, la Ierusalim. A fost pasionat de lectură încă din copilărie, iar odată ajuns la maturitate se remarcă datorită operelor sale, fiind intens premiat.
Cartea de gramatică interioară este un roman voluminos, atât din punctul de vedere al numărului de pagini, cât și datorită gramaticii complexe pe care o dezvoltă, firul narativ lăsându-se cu greu deslușit. Astfel, citirea nu decurge ușor, pe nesimțite, ci este puțin mai lentă, fiind nevoie totodată de o atenție sporită.
Romanul este încărcat de semnificații, fiind conturată o serie de întâmplări greu de descifrat; momente lipsite de o finalitate clară ce sunt lăsate să plutească nepăsător în conștiință, precum și personaje ciudate, individualizate și bine ermetizate, toate astea erau lucruri mici, care nu contează; fiecare din ele, luat separat, nu reprezenta o amenințare sau o enigmă prea complicată. Dar îmbinarea lor, a tuturor împreună, era atât de străină, și înfricoșător era faptul că toate erau tainice.
Ne este adus în prim-plan un copil inteligent, poate prea inteligent, de o sensibilitate exagerată și cu un simț foarte rafinat în ceea ce privește lumea exterioară – lume pe care o „filtrează” și o analizează în mintea sa – fiind un observator deosebit de perspicace.
Însă, pentru a putea observa totul în cel mai mic detaliu, micul Aaron, pentru că despre el este vorba, e nevoit să se retragă în sine, să fie tăcut și să se cufunde în gândurile sale mult prea profunde: Aaron se închise în el iarăși prin gândescing, se cufundă în asta adânc, reflectând la alte lucruri, această cugetare fiind și modul prin care el reușește să evadeze, să se liniștească (sau din contră?): să cugeting, scufundându-se în sine însuși, cândva asta era ca și cum ar fi intrat într-o piață gălăgioasă și multicoloră, gânduri și idei săreau și amețeau înaintea lui, iar acum plăcerea e că totul e liniștit acolo în el, tăcut și pustiu, și el se poate calma, se poate odihni cu adevărat.
Care ar fi motivul care cauzează această accedere a unui copil înspre interior, înspre reflectare? Ce anume a declanșat izvorârea înțelepciunii și a conștiinței de sine? Dar, mai ales, în ce moment gânduri învolburate de tot felul au fost eliberate din acel loc în care ele stăteaucuminți și liniștite, fiind lăsate să cutreiere o minte inocent de înțeleaptă?
Ce-ți veni să gândești asemenea lucruri. Gândește-te la ceva potrivit cu vârsta ta.
Lumea interioară în care Aaron se instalează cu ușurință, de cele mai multe ori dorind această izolare, îl duce spre o cunoaștere detaliată a oamenilor ce îl înconjoară, a lumii în care trăiește, dar și a propriului eu – din trecut, prezent și viitor.
El o să țină minte copilul care e el acum, o să-l sape adânc în memoria lui, căci poate că sunt lucruri care se uită când te faci mare, e greu de spus ce anume, dar există desigur ceva care-i face pe toți cei mari să semene puțin între ei, nu la față, bineînțeles, nici la caracter, ci prin altceva, ceva ce există la toți, ceva căruia ei toți îi aparțin, ba chiar îi dau ascultare, și când Aaron o să fie ca ei, înalt ca ei, el o să-și șoptească cel puțin o dată pe zi, ai em go-ing; ai em ple-ing; ai em aaroning; și astfel o să-și amintească lui însuși că el e și nițel Aaron particular sub toate lucrurile astea generale.
Ei bine, acest amestec de disparing+cugeting+gândescing îl epuizează adesea, dar cum, cum ar putea el scăpa de propriile lui gânduri, de sine însuși?! Dacă ar reuși numai să se învingă pe sine însuși, să se ocolească pe sine însuși, să uite de el însuși cinci minute, poate că asta e tot ce-i trebuie, cinci minute creierul lui să nu observe și să-l lase în voia acestui lucru, cinci minute goale, am auzit, am auzit, și ce-o să se-ntâmple atunci?
Fiind surprins în perioada trecerii de la copilărie la adolescență, cu toate că mintea se maturizează pe deplin, ba chiar mai mult decât este normal, Aaron rămâne captiv în același corp lipsit de schimbare, de dezvoltare, așteptând zi de zi ceva ce nu se grăbește să-și facă apariția și încercând să se complacă cu situația ce nu-i face deloc plăcere: și nu trebuie să i se ia în considerare chiar deloc înfățișarea exterioară, trupul, care din cauza neglijenței știute a anumitor factori fără importanță, nu apucase deocamdată să încheie un proces birocratic de rutină, care nu-i, la urma urmei, decât un fleac.
Personal, m-am obișnuit destul de greu cu întortocheala sub care se prezintă întreg romanul, dar odată ce pătrunzi încet-încetișor în lumea lui, pare că încearcă să-ți ușureze șederea. (doar pare!) E complex, învăluit de mister, de incertitudini, nedeterminări și fel de fel de interiorizări aprofundate: citesc numai cu ochii și răgușesc.