O seară la club

„Simon simţea că ia foc dacă nu atinge acel pian pentru a face să se audă ceea ce e inimitabil într-un stil. Altfel spus, şi cu asta o să închei capitolul despre Simon şi problema stilului, el voia să creadă că după zece ani de tăcere totală putea încă să mai cânte aşa cum nimeni nu va cânta vreodată.” (p. 23)

O seară la club de Christian Gailly este un roman pe cât de scurt, pe atât de surprinzător. Te-ai aştepta, după numele pe care îl poartă, să fie ceva uşor, ca o vacanţă de vară, despre o întâmplare minoră cu un fost cântăreţ de jazz, care îşi redescoperă pasiunea într-o seară, la un club. Cam despre asta e vorba, dar, dincolo de asta, Christian Gailly încearcă să ne transmită un mesaj.

Simon Nardis, personajul central al serii la club, este un fost cântăreţ de jazz la pian. Pasiunea a fost „stinsă” în urmă cu zece ani. De atunci, acesta s-a căsătorit, are un fiu şi lucrează ca inginer. Nu mai bea alcool, nu mai ia droguri, nu mai are aventuri extraconjugale şi toate acestea pornesc de la faptul că nu mai cântă jazz.

Dincolo de a înţelege că schimbarea de stil nu ţine de monotonia vieţii sau de maturizarea personajului, descoperim încet-încet că o pasiune nu se stinge niciodată. Iar atunci când reînvie, este mai tumultoasă ca oricând şi aduce cu sine toate cele ce erau odată.

Prin urmare, nu este de mirare că intrarea lui Simon într-un club de jazz, departe de casă şi de soţia sa, Suzanne, care l-a protejat întotdeauna pentru a nu o mai lua pe căi greşite, porneşte cu un strop de alcool şi ajunge inevitabil la jazz.

„Bine dresat, Simon fu cât pe-aci să spună că nu bea alcool, nu bea niciodată, nu mai bea niciodată, apoi, dezmeticindu-se aşa cum te trezeşti după o spălare pe creier, comandă votcă şi gheaţă.” (p. 18)

„Simon: M-am lăsat ispitit de un pian. Suzanne: Doar de un pian? Simon avea ceva în glas. Suzanne îi cunoştea vocea aceea. Simon o folosise adeseori, înainte să se ducă la fund. După zece ani de linişte, i-o auzea din nou. În vocea lui Simon Suzanne simţea alcoolul, femeia, o femeie, o ispită, iubirea nouă a unei femei, pentru o femeie, nu era prima oară.” (p. 40)

Condimentul final al reţetei este o femeie, Debbie, patroana clubului, alături de care acesta îşi reaminteşte de pasiunea sa pentru jazz, cântând la pianul din club.

„Simon era prins cu totul în acest dialog. Prins fiind, era obligat să o privească. Privind-o, nu putea să nu vadă acel chip. Şi, astfel, n-avea cum să nu fie uimit, o uimire încetinită de timp, de tot acel timp pe care trebuia să-l străbată din nou pentru a vedea cu claritate. Uită de claviatură. Cântă acum pentru ea. Nemaiştiind cuvintele, Debbie improviză. Pentru el care, la rândul lui, improviză pentru ea câteva varianţiuni, aşa că totul sfârşi, pentru ei, într-un soi de extaz.” (p. 35)

Odată cu pasiunea, Simon Nardis îşi revede viaţa. Retrăieşte momentele sale de glorie în cariera de jazz, dar şi fiecare nebunie a sa din acele vremuri şi pierde tren după tren, cu toate că promite de fiecare dată să-l ia pe următorul înapoi spre casă, spre Paris, spre Suzanne. Însă dintr-o seară la club, povestea se transformă într-una de weekend, din care Simon se vede incapabil de a ieşi de bună voie, motiv pentru care acceptă ca Suzanne să vină după el, chiar dacă, la un moment dat, îşi doreşte ca ea să nu mai ajungă la el.

„Toată povestea asta avea un oarecare gust de libertate. Povestea asta, adică faptul de a fi în altă parte. Între alte mirosuri. La o altă oră. Într-un loc nemaivăzut, care-i umple ochii. Ferestrele au un alt cer. Ceaiul, o altă aromă.” (p. 66)

Oarecum ciudat să constatăm cât de uşor se pierde Simon Nardis în detaliile aventurii sale, cât de uşor se reaprinde flacăra pasiunii pentru jazz, dar şi cât de uşor poate spune că iubeşte o altă femeie, pe Debbie, de câte ori îşi repetă acest lucru, iar în tot acest timp îşi spune să nu uite să o sune pe Suzanne. Şi nu uită, doar că fiecare apel devine despre Debbie, despre mare, despre jazz şi tot mai puţin despre întoarcerea sa acasă. Cititoriul va fi poate contrariat de rapiditatea cu care inginerul serios şi familist se reîntoarce la cântăreţul de jazz frivol şi alcoolic. Chiar şi aşa, nu-l va urî pentru asta, îi va înţelege pasiunea şi sentimentalismul de nestăvilit. Va accepta, aşa cum acceptă şi Simon, că nu există cale de întoarcere dintr-o pasiune, că oricât încerci să o îndepărtezi va fi mereu acolo.

Romanul lui Christian Gailly te va face să fii părtinitor, doar că mereu te vei întreba de partea cui. Autorul ne propune, printr-o simplă poveste, să ne gândim la o alegere dificilă, între a face ce trebuie şi a face ce îţi place. Din fericire pentru Simon Nardis, soluţia este simplificată, atât de tragic şi în acelaşi timp atât de sublim. Citeşte şi vei descoperi cum.

Scroll to Top