Titlu: Peștera
Autor: Jose Saramago
Editura: Polirom
Anul: 2009
Pagini: 383
Nota: 9/10
„Trebuie spus, pentru instruirea naivilor, că, în materie de sentimente, cu cât e mai multă grandilocvenţă, cu atât mai puţin va fi adevărul.” (p. 229)
„Trebuie să trăim cu ceea ce este, şi nu cu ce-ar putea fi sau cu ce-ar fi putut fi … Nici eu nu înţeleg prea multe, dar m-am născut cu o minte care suferă tocmai de incurabila boală de a se gândi la ce-ar putea fi sau ar fi putut să fie.” (p. 297)
Titlul cărţii nu lasă loc interpretării, legătura cu una dintre cele mai cunoscute opere ale omenirii este directă, ea reiterând, într-o variantă modernă, mitul peşterii din Republica lui Platon. Pentru a înlătura o eventuală urmă de îndoială, Saramago a ales un motto sugestiv: Ciudată imagine şi ciudaţi sunt oamenii legaţi. Sunt asemănători nouă. (Platon, Republica, Cartea a VII-a)
Fiind un roman-parabolă, accentul nu cade nici pe acţiune, nici pe personaje, deşi ele sunt bine alese şi individualizate, fapt explicabil şi prin numărul redus al acestora – Cipriano Algor, un olar de şaizeci şi patru de ani, Maria Gacho, fiica lui şi Marçal Gracho, ginerele său, gardian la Centru.
Ocupaţia străveche a lui Cipriano Algor nu este întâmplătoare, ea devine în contextul operei o metaforă a reîntoarcerii spre natură, spre simplitate, spre viaţa golită de modernisme excesive, ce au, mai presus de comoditatea pe care o aduc în viaţa oamenilor, rol alienant. Cipriano are şi el legătură cu această lume prin faptul că şi-a vândut o vreme produsele de olărie în Centru – spaţiu al degradării individului, strivit de tehnologie. Dar chiar de la începutul romanului aflăm că unul dintre directori reziliază contractul, justificându-şi acţiunea prin faptul că lumea nu mai este interesată de aceste produse (refuzul cumpărătorilor este simbolic şi el, lumea a pierdut treptat şi definitiv legătura cu pământul-mamă, cu firescul şi naturalul, sedusă fiind de multitudinea de oferte, care de care mai colorate, mai tentante, pe care Centrul – devenit „mamă”, adăpost „ideal”, le oferă).
Gândurile se abat precum umbra densă asupra lui Cipriano, care caută noi posibilităţi de câştig, nedorind să devină o povară pentru fiică şi ginere, deşi aceştia încearcă să-l consoleze tocmai cu ceea ce-l sperie mai mult: de pe o zi pe alta, Marçal aşteaptă numirea ca gardian rezident al Centrului, cu alte cuvinte, primind un apartament, se vor muta acolo, astfel încât olăritul va deveni istorie. Dacă la nivel raţional Cipriano se vede nevoit să accepte că mutarea este inevitabilă, instinctiv se apără de momentul definitiv, simţurile îi sunt în alertă continuă, încercând să vadă o posibilă scăpare de „încarcerare”.
Saramago surprinde în această carte încă o temă incitantă, iubirea la vârsta maturităţii târzii, deoarece bătrânul, de acum, Cipriano Algor se îndrăgosteşte de vecina sa, văduva Isaura. Nu are curajul să-şi mărturisească sentimentele, i se pare că e nedemn de vârsta şi statului său să se bucure de frământările senzuale ale trupului, deşi fiica lui, înţeleapta Maria, îl încurajează constant să facă acest pas. La fel de constant, însă, Cipriano refuză, încercând să reprime valurile de sentimente sincere ce se zbat să iasă în largul vieţii sale.
Emoţionantă este şi legătura ancestrală ce se insinuează între om şi câine dintotdeauna. În curtea familiei se adăposteşte un câine (pe care îl vor boteza sugestiv Găsit) ce va deveni aproape imediat al patrulea membru, cu drepturi depline. Între bărbat şi animal nu e nevoie de cuvinte, fiindcă îşi intuiesc, în permanenţă gândurile, gesturile, sentimentele, astfel încât ideea că cineva ar putea fi stăpânul care l-a pierdut pe Găsit îl înfioară pe Cipriano. Totuşi, porneşte cu furgoneta prin sat şi întreabă la fiecare casă dacă nu-şi caută cineva câinele. Răsuflă uşurat aflând că nimeni nu a pierdut vreun câine şi devine „stăpânul” (corect spus partenerul) cu drepturi depline asupra acestuia.
Totuşi, de departe, cel mai fascinant în această carte este fluxul gândurilor lui Algor, contopit cu cel al gândurilor fiicei sale, care a moştenit de la tatăl său firea reflexivă ce se împleteşte armonios cu sensibilitatea şi feminitatea ei. Viziunea lor asupra vieţii, asupra legăturilor nevăzute ce-i ţine pe oameni laolaltă, devin prilejuri de meditaţie pentru cititor, cu condiţia să fie unul avizat, competent, să nu se sperie de conţinutul dens, care necesită uneori pauze pentru „digerat” informaţiile.
Finalul este oarecum surprinzător, dar numai dacă uităm mitul de la care am pornit. Mutaţi la Centru, Algor descoperă, într-una din călătoriile sale iniţiatice (în încercarea de a se familiariza cu noul spaţiu bătrânul îl cutreieră în lung şi-n lat pentru a-i cunoaşte toate ungherele, mai ales că, neavând nicio ocupaţie, în acest mod are iluzia că acţionează, că trăieşte având o ocupaţie, un scop) ce destin ultim rezervă Centrul locatarilor săi în plan simbolic şi alege să se salveze fugind. Numai că fiica şi ginerele îl vor urma, drept dovadă că instinctul de supravieţuire al conştiinţei există, nu a murit odată cu asaltul tehnologiei, aşa cum se poate observa adesea în jurul nostru, nu doar în renumitul Centru.
Cartea a fost un prilej de bucurie din mai multe motive. Primul e acela că, în sfârşit, am citit o carte scrisă de Jose Saramago. Devenise jenant pentru mine însămi să nu fiu familiară cu niciuna dintre cărţile unui scriitor renumit, despre care am citit în repetate rânduri şi tot de atâtea ori mi-am propus să remediez acest neajuns. Iată-l îndreptat. Apoi, ciudat, dar explicabil, mă bucur că l-am citit cu experienţa (de viaţă şi de lectură) de acum, altfel aş fi putut trece cu uşurinţă pe lângă multe sensuri bogate, încriptate în subiect. Totuşi, nu e o carte „pentru oricine”, în sensul că nu se citeşte uşor (nota acordată la început se justifică prin prisma acestui fapt), nu exista dialog, nici semne de punctuaţie, replicile curgând una după alta, ca nisipul într-o clepsidră, fără nicio diferenţiere. Dar, cu siguranţă, e o carte ce se adresează cititorilor pasionaţi, care nu pot înţelege lumea în complexitatea ei şi nici pe ei înşişi fără intermediul unor lecturi solicitante, nobile, ce le confirmă de cele mai multe ori că o carte nu descifrează mistere, sensuri, dimpotrivă, le preschimba „în ne-nţelesuri şi mai mari”. Dar oare nu tocmai acesta ar trebui să fie scopul nostru, al trăitorilor întru lectură, să ne-înconjurăm de „ne-nţelesuri”?!