„Nimeni nu controlează privirea, nimeni nu controlează închipuirea. În interiorul lor sunt lumi misterioase şi indescifrabile!”
De când se ştie, lumea a fost condusă de bărbaţi. Dintotdeauna femeile au fost considerate inferioare şi nu au ocupat poziţii cheie în marea schemă a puterii. Însă Raimundo Carrero este printre autorii care schimbă mersul lucrurilor, iar astfel „Povestea Bernardei Soledade- pantera din sertão” ia naştere.
Bernarda Soledade, fiica regretatului Colonel Pedro Militão Soledade, conduce ferma de la Puchinãnã cu mână de fier, îmblânzind cai sălbatici şi nu numai. Toate merg strună sub stricta ei supraveghere până în ziua când unchiul ei, Anrique Soledade, decide să revină pe pământurile familiei. Însă motivele reîntoarcerii lui sunt privite cu suspiciune de Bernarda, iar apele încep să se tulbure în viaţa familiei Soledade.
Avem de-a face cu un roman despre familie, moarte, lupta pentru putere, trădare, dar şi dragoste. Deşi personajul principal este perceput ca fiind o femeie de gheaţă, o panteră feroce, eu nu am simţit-o aşa. În ochii mei Bernarda este o tânără frumoasă care a crescut cu ideea că nu poate conduce în lumea bărbaţilor, din cauza faptului că s-a născut femeie, motiv ce o împinge să accepte provocarea vieţii ei, iar impunerea respectului este ţelul suprem. Prin urmare, fata învaţă să îmblânzească caii sălbatici aflaţi pe pământurile familiei, reuşeşte să stăpânească arta de a trage cu arma şi excelează în rolul femeii cu inimă de gheaţă. Însă, ceea ce mi s-a părut impresionant este că, deşi pozează în „Regina gheţii”, Bernarda şi-a păstrat o doză de feminitate de care se foloseşte la nevoie. Conştientă fiind de faptul că este o femeie frumoasă şi dorită, învaţă să manipuleze bărbaţii ce-i apar în cale, păstrându-şi totuşi demnitatea şi impunând respectul dat de puterea ce o posedă asupra pământurilor de la Puchinãnã. Din păcate, tocmai această senzualitate şi ferocitate îi aduc tragedia în sânul familiei. Setea ei de sânge este alimentată de necazurile ce se abat asupra fermei, iar sfârşitul este iminent.
Personal, mi s-a părut un roman macabru şi tulburător. Pe parcursul paginilor poţi simţi prezenţa unui sentiment de apăsare şi un miros pregnant de frică şi durere adâncă. Peisajul morbid pictat de Raimundo Carrero este greu de „digerat”, iar salturile continue dintre prezent-trecut, cauză-efect, sunt cu atât mai tulburătoare cu cât ele dezvăluie adevărata tragedie. Ceea ce la început pare a fi povestea a trei femei lovite de ghinion, devine, în final, drama unei familii distruse de o energie prost canalizată şi o putere folosită în scopuri greşite.
Recomand această carte tuturor celor care simt nevoia să guste din lumea agitată a Braziliei, tuturor celor care vor să observe cum totul se poate prăbuşi din cauza ideilor preconcepute, dar şi tuturor celor care pot „digera” o poveste tragică la adevărata ei valoare.