Elena Florescu este studentă în anul II la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine din cadrul Universității din București, la secția japoneză-engleză, iar în acest articol, Prâslea cel divin și Templul de Aur, ne prezintă diferențe între basmul românesc și – surpriză, poate – basmul japonez.
Lectură plăcută.
***
A fost odată ca niciodată, peste șapte mări și șapte țări, un arhipelag cu niște insule mici, mici, cât niște boabe de orez. Când vine vorba de un tărâm atât de îndepărtat și mistic cum este Japonia, probabil că cei mai mulți dintre noi se gândesc la sushi, la trenuri care nu întârzie niciodată și la ceai verde. În niciun caz nu ne-ar trece prin cap faptul că japonezii ar putea avea și ei un Greuceanu al lor, vreo Ileană Cosânzeană, sau, efectiv, noțiunea de basm popular în sine. Iată însă că locuitorii Țării Soarelui-Răsare nu lasă nici acest domeniu nereprezentat. Cu toate acestea, există, după cum ne-am aștepta, foarte multe diferențe (dar și asemănări, paradoxal) între basmele românești și cele japoneze, de la simbolistică până la teme și motive populare.
Ceea ce atrage atenția, în primul rând, este statutul pe care aceste basme și legende îl au în literatura japoneză. Multe dintre ele fiind incluse într-un volum intitulat Kojiki (nume care poate fi tradus prin Însemnări despre lucruri de demult), deși cu un statut evident de lucruri imaginate, „viețuiesc” laolaltă cu date despre primii conducători și primele date importante din istoria Japoniei. Acest lucru se datorează faptului că familia regală este considerată a fi de origine divină, primul împărat nipon fiind un descendent direct al zeiței Soarelui, diafana Amaterasu (un fel de Apolo, varianta feminină, dacă vreți). Astfel, în volumul mai sus menționat, firul unei povești, plasat inițial în illo tempore, se răsfiră până în realitatea concretă a Japoniei antice. Dacă ar fi să facem o paralelă cu basmele românești, e ca și cum în același tom ar fi incluse atât peripețiile lui Prâslea, cât și cronicile lui Grigore Ureche și Miron Costin.
Deosebiri apar și la nivelul personajelor. Dacă în basmele românești protagoniștii sunt de cele mai multe ori flăcăi simpli din popor sau feciori cu puteri supranaturale, în majoritatea basmelor japoneze se precizează în mod clar faptul că personajele sunt divinități, mai exact, zei care trăiesc în înaltul cerului, în ținutul numit Takamagahara (un fel de versiune japoneză a muntelui Olimp), care fie se ciondănesc între ei, fie se mai amestecă în treburile pământești. Asemenea vechilor zei olimpieni, aceștia își împart între ei lumea celor vii și lumea celor morți, mările, uscatul, vântul și cerul. Totuși, deși cei care se luptă cu balauri fioroși nu sunt vlăjgani zdraveni cu paloșe și buzdugane, ci prinți de origine divină, cu săbii cerești, lungi și rafinate, cu toții au un element care îi aseamănă: istețimea ascuțită. Acesta este doar una dintre multele asemănări dintre personajele basmelor celor două culturi.
Că tot vorbim de basme, cine a mai pomenit basm fără simboluri? În basmele japoneze, ca și în cele românești, există o multitudine de astfel de lucruri, de la numere și obiecte magice, până la ființe cu puteri supranaturale care îi ajută pe eroi în aventurile lor. Spre deosebire de prea-slăvitul număr șapte din cultura românească, la loc de cinste, în Japonia, se află numărul 8. De ce? Pentru că arhipelagul japonez numără 8 insule. Viețuitoarele drăguțe care îi ajută pe protagoniști în drumul lor inițiatic/marea lor aventură/călătoria lor periculoasă nu sunt doar albinele, ci și iepurii, iar printre obiectele magice se numără dinții de pieptene, oglinzile și mărgelele. Așa stând lucrurile, putem foarte lesne să constatăm că oamenii din vremurile îndepărtate care au născocit acest gen de poveste (fie ei români sau japonezi) au mers pe aproximativ același tipar, doar că au fost influențați de contexte geografice și sociale diferite.
Nu se poate să vorbim despre basme fără să pomenim ceva și despre motivele populare și situațiile tipice. Fi-vom surprinși să aflăm că și japonezii au un cel-mai-mic-dintre-feciori al lor, care este necăjit și păcălit mereu de frații lui mai mari și mai răi, dar care, în final, ajunge cel mai tare din parcare. Surprinzător, el este și cel care pornește la drum, într-o călătorie inițiatică în care trebuie să depășească anumite obstacole, să treacă de niște încercări, să se confrunte cu doi-trei balauri și să câștige, în cele din urmă, împărăția și fata frumoasă. Deosebirea nu constă decât în amănunte, precum faptul că balaurul cel terifiant are 8 capete și nu 7, persoana de gen feminin care îl ajută nu este Sfânta Vineri, ci o zeitate celestă, numele eroului nu este Făt-Frumos, ci Ookuninushi.
A fost odată o poveste de demult, spusă de un om de demult (care nu a binevoit să își dezvăluie identitatea), din diferite motive, cum ar fi să își adoarmă copiii, să își distreze musafirii, sau să își explice un fenomen al naturii până atunci inexplicabil. Această poveste a fost spusă și respusă de unul și de altul, până când niște oameni de mai-puțin-de-demult s-au hotărât să o aștearnă și pe hârtie și să o numească Basm. Acest eveniment nimunat nu s-a întâmplat doar pe plaiuri românești, doar pe plaiuri grecești sau doar pe plaiuri japoneze. Acest eveniment minunat a existat peste tot pe unde au existat și buni povestitori care, după cum stă treaba, păreau a fi rude îndepărtate, atât de îndepărtate că nici nu știau unul de existența celuilalt, însă nu destul de îndepărtate să nu spună, în esență, același tip de poveste. Nu avem de unde să știm dacă și astăzi mai trăiesc fericiți (în adâncile lor bătrâneți), mai spun povești și chefuiesc, dar ceea ce știm cu certitudine este că spusele lor vor dăinui de-a pururi, până la adânci bătrâneți. Ș-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea-așa.