Prăvălia de miracole este o carte ce mi-a impus încă de la început o doză mare de răbdare în ce privește lecturarea ei și asta pentru că e construită pe fundamentul unei culturi despre care nu știam foarte multe, cea din Bahia, Brazilia, unde coordonatele universului modern asimilează elemente de tradiție, ezoterism, fantezie, personaje insolite, dar exponențiale pentru o comunitate reprezentată în perioade de timp alternante, de unde se creează și un echivoc al narațiunii. Însă tocmai acest lucru îi oferă farmecul aparte acestei cărți; lumea descrisă se află sub imperiul unei ambiguități și încriptare a semnificațiilor ce amintește de romanele lui Rushdie, care pornește de la pretextul cultural al mediului din care își are originea( cel indian de data aceasta) pentru a forja un joc al imaginarului poetic, unde granița dintre realitate și fantastic este una extrem de înșelătoare. În Prăvălia de miracole se presară câteva elemente de fantastic( sursa fiind niște legende vehiculate în acea comunitate) care suscită interesul cititorului în fața explorării unor tradiții necunoscute pentru majoritatea dintre noi.
Pretextul acestei cărți este unul simplu: un savant nord-american, pe nume James D. Levenson, deținător al unui Premiu Nobel, ajunge în Brazilia și își manifestă aprecierea față de antropologul și scriitorul Pedro Archanjo, personalitate destul de obscură până atunci a locului. Părerea savantului are un ecou atât de puternic încât întreaga comunitate caută să-l reînvie în conștiința oamenilor pe autorul unor cărți despre obiceiurile populației metise din Bahia, a căror valoare nu se revelează decât după confirmarea lui Levenson: “Poate că acum își dau seama de măreția operei lui Archanjo, dat fiind că Levenson îi acordă importanța cuvenită.(…) Dacă Archanjo n-ar fi trimis câteva exemplare la instituții, universități, biblioteci naționale și străine, nu s-ar mai fi vorbit despre cărțile sale, căci Levenson nu le-ar mai fi descoperit. În Salvador, doar câțiva etnologi și antropologi știau de ele, majoritatea din auzite.” Devine evident faptul că inclusiv mediul, presupus elitist al culturii e unul ce deține reguli vicioase de funcționare și o modalitate de segregare a valorilor de non-valori ce ține mai multi de voci cu autoritate ce califică sau nu pe cineva.
Dincolo de această realitate, se reconstituie traseul biografic al lui Pedro Archanjo începând cu moartea acestuia, de un prozaism crunt, confirmând faptul că existența și eforturile unui om se anulează în fața inexorabilități morții care nu menajează pe nimeni. Trupul fără viață ajunge într-un șanț, însă naratorul are grijă să îi creioneze în tușe discrete o imagine hieratică, în disonanță cu ce urmează să aflăm pe parcursul romanului: “Cade pe trotuar și se rostogolește încetișor spre șanț. Acolo i-a rămas trupul, mai întâi acoperit doar de întuneric; apoi au venit razele aurorei și l-au îmbrăcat în lumină.” Personajul central e evocat parcă sub zodia unui mister care îi marchează întreaga viață, e un personaj remarcabil cu umbre de fabulos care trece de vârsta de o sută de ani, are parte de iubiri pătimașe cu diverse femei, intră în conflict cu alte personaje, se pronunță împotriva rasismului, fiind mai degrabă exponentul energic al unei categorii de oameni pe care o apără, problema metisajului din Brazilia fiind una fundamentală în această carte( “Dacă Brazilia a contribuit cu ceva valoros la îmbogățirea culturii universale, atunci a făcut-o cu miscegenația; ea marchează prezența noastră în patrimoniul umanismului, e cea mai mare contribuție a noastră la umanitate”). Archanjo participa la ritualurile comunității, remarcându-se ca un ins aparte care cucerea auditoriul cu poveștile lui: “Conversația se prelungea până noaptea târziu, însuflețită și cordială în atmosfera de prietenie; a-l asculta pe Archanjo era un privilegiu al săracilor.”
Mulți dintre voi se vor întreba ce e cu această “prăvălie de miracole”, de ce titlul conține această sintagmă, însă nu aș vrea să deconspir mai mult decât faptul că e, metaforic vorbind, o scenă unde își fac apariția noi și noi personaje, cu o viață scurtă în diegeza textului, dar care compun imaginea unitară a unei colectivități ancorate în credințe, tradiții, ritualuri deosebite. Ce e remarcabil în această ediție a cărții e faptul că traducătoarea Georgiana Bărbulescu alege să mențină termenii din limba portugheză pentru elementele specifice ale culturii braziliene(instrumente ritualice, zei, ritualuri, fructe, obiecte specifice etc), conferind un grad mai mare de autenticitate textului.
Lumea academică din Bahia intră într-o stare de agitație nejustificată și întreaga tentativă de a resuscita personalitatea și opera antropologului pentru a trage foloase materiale de pe urma promovării acestuia se prezintă ca o trăncăneală fără rost, unde ipocrizia guvernează discursurile personajelor. Se constituie chiar o comisie care să gestioneze aniversarea centenarului lui Pedro Archanjo. Se problematizează dificultățile cu care se impun valorile autentice, într-o lume a aparențelor și a pragmatismului ce contaminează toate domeniile existenței umane: ”În era noastră industrială și electronică, de zbor spre stele și gherilă urbană, cine nu e iute și gros de obraz, cine nu se bagă cu îndrăzneală și nerușinare a încurcat-o. A încurcat-o de-a binelea. N-are nicio scăpare.” Dincolo de dimensiunea aceasta culturală, poate elementele de anecdotă seduc mai mult cititorul. Aflăm din carte despre modul de viață al lui Archanjo:(…) arendaș de femei, mascul cu atâtea femele, păstor al unei turme docile și credincioase, părând mai degrabă un șef de trib înconjurat de concubine(…). Pedro Archanjo avea grijă de toate, fiecare la rândul ei, și le satisfăcea pe toate, ca și cum n-ar fi avut altă slujbă decât cea a patului și a vagabondajului, a distracțiilor constând în a regula, dulce meserie. Apare un personaj interesant, o iaba, divinitate africană care își aduce contribuția la biografia protagonistului și la dimensiunea fabuloasă a cărții. Însă aceste relatări ar trebui privite ca pe sugestia autorului pentru reducerea discriminării în Brazilia, relațiile dintre negri și albi , metisajul mai precis fiind soluția la această problemă.
Recomandarea mea este aceea de a nu reduce cartea doar la povestea centrală evocată, ci să fie sondate toate palierele pe care se situează, cu deosebire cel de natură culturală, cultura văzută în întregimea ei, începând cu ritualurile specifice și terminând cu modul de percepție asupra lumii academice. “Prăvălia de miracole” e o carte provocatoare, care nu se citește însă ușor și care surprinde realități și oameni noi, o satiră care denunță probleme sociale ce merită să fie cunoscute.