Instalatorul a rămas la mine timp de patruzeci și nouă de ore neîntrerupte. Treaba era pe de parte a fi terminată și am trecut în holul de la intrare ca să mă duc în bucătărie, când am auzit ciocănituri în ușă:
– Deschideți!… Mi se spunea. Este o urgență!
Am deschis și am văzut-o pe vecina de deasupra, care stătea în fața mea în mare doliu. Figura ei era marcată de semnele unei nenorociri recente și apa curgea de pe ea pe covorul meu. Părea că a ieșit din Sena.
– Ați căzut în apă? am întrebat din interes.
– Scuzați-mă că vă deranjez, domnule, zise ea. Dar am o inundație în casă… Am cerut un instalator și trebuia să vină acum trei zile…
– Am unul aici, am zis eu. Poate că este al dumneavoastră?
– Cei șapte copii ai mei s-au înecat, mi-a spus ea. Doar cei doi mai mari mai respiră încă, pentru că apa nu le ajunge decât până la bărbie. Dar dacă instalatorul mai are încă treabă la dumneavoastră… Nu vreau să vă deranjez…
– Presupun că s-a înșelat, am zis eu. Merg să îl întreb, ca să mă asigur, în realitate, baia mea funcționa mulțumitor.
Cam așa sună toate cele 11 povestiri scurte care alcătuiesc colecția Blues pentru o pisică neagră, de Boris Vian. Cu alte cuvinte, suprarealismul vine brusc, fără avertisment: în mijlocul unor evenimente absolut firești, lucruri ciudate încep să se întâmple într-o manieră imprevizibilă, iscusit orchestrate de imaginația abundentă a autorului.
Această antologie este perfectă pentru a introduce cititorul în lumea lui Boris Vian, una plină de o imaginație febrilă și de întâmplări stranii cum ar fi: un muzician își câștigă existența prin vânzarea sudorii sale, o pisică devine aproape celebră printr-un accent britanic distinct sau un grup de persoane ce călătoresc cu trenul torturează cu brutalitate un călător din compartiment pentru că nu este destul de vorbăreț.
Cu toate că acestea sunt, la prima vedere, niște povestiri fantastice, Vian dorește prin scrierile sale să transmită un mesaj simplu. El subliniază în mod repetat absurditatea existenței noastre, o existență ruinată de opresiune, durere și neputință. Umorul negru și stilul jucăuș și răutăcios al său nu pot totuși masca în totalitate înverșunarea ce o simte față de societate.
Unii spun că Vian a exagerat în a fi prea original și diferit, prea cinic, prea grotesc, iar asta transformă lectura cărții în una repetitivă și obositoare. Alții spun că stilul său este genial și că este unul dintre scriitorii-pilon ai literaturii avangardiste, el respectând doar principala condiție a suprarealismului: a profitat de totala liberatate de expresie prin care acest curent literar a luat amploare. Ideea este că nu mulți dintre cei care îl citesc ajung să îi îndrăgească cărțile, tocmai din cauza acestei imaginații nonconformiste a autorului ce apare atunci când te aștepți mai puțin.
În ciuda vieții sale scurte, Boris Vian (1920 – 1959) a scris 10 romane, 42 de povesti scurte, 7 piese de teatru, versuri pentru 400 de piese, poezii adunate în 4 colecții, 6 librete pentru operă, 20 de scurte povestiri și un roman de traduceri, munca sa adunând laude de la oameni literari cu greutate, cum ar fi Jean Paul Sartre, Luis Malle sau Eugene Ionesco.
Ca un omagiu adus contribuției sale în curentul literar abordat, Editura Univers a realiat o serie de autor unde veți găsi cele mai bune titluri ale sale.