„Nu era corect ca Socii să aibă totul. Eram la fel de buni ca ei; nu era vina noastră că ne născuserăm unsuroşi.”
Cred că ceea ce m-a determinat în cea mai mare măsură să citesc Proscrişii de S.E. Hinton a fost faptul că e scrisă atunci când autoarea era doar o adolescentă în vârstă de numai 15 ani, asta pe lângă că-mi plăcea coperta :). Probabil am fost superficială în sensul ăsta, dar era pe bună dreptate, dat fiind faptul că nu mai auzisem nimic despre carte înainte (deşi în America e considerată o carte-icon), abia apărută fiind la noi în ţară, la care mai adaug şi descrierea-i destul de succintă.
Cartea este narată din perspectiva lui Ponyboy Curtis (pe care l-am îndrăgit pe tot parcursul romanului, şi încă o fac), un puşti de 14 ani, ce face parte din banda Unsuroşilor, împreună cu cei doi fraţi ai săi, Soda şi Darry, si ceilalţi băieţi din cartierul mărginaş şi sărăcăcios în care locuiesc. Adversarii lor sunt Socii, tinerii bogaţi din vestul oraşului, pentru care distracţia principală o reprezentă violenţa (îndreptată cu precădere împotriva Unsurosilor).
Ponyboy era diferit faţă de cei din gaşca lui, care puteau fi numiţi cu uşurinţă huligani. Îi plăceau cărţile, apusurile, era un băietan isteţ care voia să îşi depăşească condiţia şi mai ales eticheta de huligan: ”Noi arătăm ca nişte vagabonzi, iar ei arată decent. Dar ar putea fi invers – jumătate dintre huliganii pe care-i cunosc sunt tipi destul de decenţi pe sub toată unsoarea aia din păr, şi din câte am auzit, o mulţime de soci sunt răi din fire – dar oamenii se uită de obicei la aspectul fizic.”
Părinţii lui muriseră într-un accident de maşină, iar de atunci el trăia cu cei doi fraţi – Soda, pe care îl adora și Darry. Acesta din urmă, din cauza faptului că îşi dorea o şansă mai bună pentru micul Ponyboy, ajunsese să fie luat în ochi răi de mezin – neştiind să-şi exprime în cel mai potrivit mod grija faţă de el. Pony avusese probleme cu Socii înainte, fiindu-i aplicată o bătăiţă zdravănă, când îl prinseseră singur, însă lucrurile aveau să ajungă mult prea departe când atât el, cât şi prietenul său, Johnny, se trezesc încolţiţi de aceşti tipi. Pentru a-l salva pe Pony, Johnny omoară un soc – fapt ce-şi va pune mai târziu drastic amprenta asupra amândurora.
Cartea mi se pare foarte bine scrisă, uşor de citit, dar dincolo de aceste aspecte, este o carte care ne face să vedem şi să judecăm diferit oamenii de care suntem înconjuraţi. Este o carte despre prietenie, despre sacrificiul pe care inevitabil ea îl cere, care pune în evidenţă faptul că indiferent de aspect sau de clasa socială din care facem parte, toţi suntem la fel, chiar dacă părem atât de diferiţi. Până şi cel mai dur dintre noi devine un om sensibil atunci când un om drag se duce, până şi cel mai orgolios şi mai trufaş om se schimbă, întorcându-şi faţa către cel pe care îl considera inferior, dar de la care probabil ar avea atăt de multe de învăţat. Mă înclin, aşadar, în faţa acestei autoare, care la o vârstă atât de fragedă simte lucruri pe care mulţi dintre noi sunt incapabili să le simtă.
Faptul acesta o face o ţintă clară pentru cititorii adolescenţi care, cel puţin din curiozitate iniţial, vor dori să vadă cum scrie cineva din „tagma” lor. Dacă lăsăm optimismul să scape de opreliştile întinse parşiv de pesimism, de neîncrederea ce însoţeşte orice doză de tupeu adolescentin, putem merge şi mai departe: romanul ar putea fi un îndemn indirect la adresa tinerilor să îndrăznească mai mult, să observe mai atent, să viseze imposibilul până devine posibil. Să scrie, cu alte cuvinte, despre ei şi cei din jur, despre toate gândurile şi ideile „neinteresante” ce le trec prin minte, fiindcă, iată, se poate cunoaşte succesul literar şi la vârste socotite fragede pentru aşa ceva.
Îmi va fi dor de tine, micuţule Ponyboy, dar cu siguranţă ne vom mai întâlni.
Recenzie trimisă de Alina Popa.