Recenzie: Inimi cicatrizate de Max Blecher
“Que terrible souvenir à affronter” (Ce teribile amintiri am de infruntat!). Cu acest fragment al filozofului Kierkegaard alege Max Blecher să deschidă cel de-al doilea roman al său, Inimi cicatrizate. Un roman izbitor, marcat de suferinţa pe care ȋnsuşi autorul o trăieşte din cauza tuberculozei osoase, boală ce ȋi va ȋncheia ȋn mod dramatic viaţa la doar 28 de ani.
Ȋntreaga experienţă a bolii este redată prin prisma personajului principal, Emanuel, student la Paris, care ajunge ȋn sanatoriul din Berck, Franţa pentru a se trata. Deşi scris la persoana a III-a, romanul este ȋn mod evident unul autobiografic, care ȋncearcă să cuprindă ȋntreaga imagine a torturii pe care trebuie să o ȋndure autorul. Romanul abundă ȋn imagini dure, care sunt destinate să accentueze sentimentul de durere nu doar fizică, ci şi psihologică. “Era o durere amorţită şi surdă care cântărea ȋngrozitor ȋn şold. O gheară care se fixase ȋn carnea ȋmpietrită de anestezie, o suferinţă ȋndepărtată şi, totuşi, extrem de prezentă.”
Lucrul care ȋi promitea personajului victoria ȋn faţa bolii era un ghips, ȋn care va fi ȋncorsetat, lucru ce va face la ȋnceput ca orice mişcare să pară un chin. Replica spusă de personaj “Mă chinuie gândul că ȋncet, ȋncet va trebui să devin un adevărat bolnav […] Mi-e frică de scoborâş… mi-e frică să nu ajung a umbla cu două bastoane, sărind ca o broască…” pare chiar o confesiune a autorului, care ȋşi mărturiseşte temerile. Poate ȋncercarea de a aborda pozitiv ȋntreaga suferinţă la care este supus este redată prin intermediul personajului Ernest, unul din apropiaţii lui Emanuel la sanatoriul din Berck, unul dintre acei pacienţi vindecaţi de boală.
Relaţiile ce se stabilesc ȋntre personaje sunt prezentate ȋn mod succint, autorul neezitând să contureze un tablou al unei lumi marcate de suferinţă. Până şi cei vindecaţi par a rămâne pentru totdeauna prinşi ȋn amintirile durerii: “Când cineva a fost scos o dată din viaţă şi a avut timpul şi calmul necesar ca să-şi puie o singură ȋntrebare esenţială cu privire la dânsa- una singură- rămâne otrăvit pentru totdeauna… Desigur, lumea continuă să existe, dar cineva a şters cu un burete de pe lucruri importanţa lor…”
Deşi ȋncearcă să-şi creeze o imagine optimistă asupra bolii, se pare că sufletului autorului este tatuat ȋn mod ireversibil: “[…] inimile bolnavilor au primit in viaţă atâtea lovituri de cuţit, ȋncât s-au transformat ȋn ţesut cicatrizat… Insensibile la frig… la cald… şi la durere… Insensibile şi ȋnvineţite de duritate…” Sfârşitul romanului este poate la fel de tulburător precum şi ȋnceputul acestuia, ceea ce face din această opera demnă de citit de către orice iubitor de literatură.
Ȋntreaga tortură a autorului este ȋncorsetată ȋn acest roman, aşa cum el ȋnsuşi era ȋncorsetat ȋn propriul trup de boala care ȋi va fi ȋn final călău. Mihail Sebastian afirma “Mă gândeam nu la moartea lui, care a fost ȋn sfârşit ȋndurătoare, ci la viaţa lui care mă cutremură. Era o suferinţă prea mare pentru a putea primi o compasiune, o tandreţe. Puţin străin a rămas mereu băiatul ăsta, care, ȋn atrocea lui durere, trăia ȋntr-o altă lume.”
Recenzie scrisă de Cristina Brȋnză.