Recenzie: Zenobia – Gellu Naum
Trimisă de Florin Buzdugan
Anul: 2003
Pagini: 216
Editura: Humanitas
Cititndu-l pe Naum, pluteşti în derivă. Exact asta este starea de spirit ce caracterizează romanul. Indiferent ce capitol citeşti, ai aceeaşi senzaţie că ceva lipseşte. Zenobia lui Naum este tăcută, subtilă, insesizabilă chiar. Morţii şi viii sunt laolaltă, merg pe stradă, zâmbesc, dau din cap, şi, în final, mor iar. „Deschizi o uşă şi apare alta, apoi încă una, şi încă una, pînă te pomeneşti la prima, care nici nu există măcar, şi mai dai o raită prin locuri vechi pentru că ceea ce credeai că te scosese, şi chiar te scosese, devine capcană şi te readuce tot acolo ca să înţelegi odată că ultimul tău adevăr e la fel de iluzoriu pe cît fusese primul şi ca să nu uiţi că te afli întot-deauna pe muchie de cuţit.” Acest fragment poate demonstra cel mai bine caracterul indefinit, aproape iluzoriu al textului.
Un alt element care, într-un fel sau altul, întregeşte tabloul suprarealist/ uşor absurd al romanului este introducerea unor fragmente din gazetăria vremii, fragmente care conferă, întăresc nota suprarealistă/ uşor absurdă a textului, dându-i în acelaşi timp o notă de veridicitate; astfel încât la un moment dat ai impresia că toate cele povestite au fost, cândva, reale.
Zenobia, iubita sa, este elementul central al textului. Cu ea începe, şi tot cu ea se încheie textul, ciclic, asemenea unui cerc. Caracteristic lui Gellu Naum este să transforme lucrurile naturale, vii, în ceva neanimat, mecanic, plastic. Pentru el Totul se raportează la ceva; pentru el trebuie ca totul să aibă un motiv, un mecanism logic pentru care are loc, iar la fiecare sfârşit de capitol, cititorul este rugat să recapituleze tot ceea ce a citit anterior. În unele capitole, Naum se scuză pentru felul în care vorbeşte (melancolic, morbid, licenţios), sau doar găseşte argumente care să-l scuze, însă acele argumente „nici nu există măcar”. Acest roman nu poate fi caracterizat într-un anume fel. Este şi nu este în acelaşi timp, în ideea că există personaje, sau nu. Personajul Dragoş, spre exemplu, în viziunea personajului-narator există, însă în câmpul imediat existent al unui alt personaj, Maria, Dragoş nu există, este la fel ca aerul ce umple încăperea. La un moment dat, Naum creează o atmosferă claustrofobică, deoarece toată acţiunea romanului pare că se petrece într-o „cameră”. Oraşul Bucureşti pare a se micşora, până când ajunge sufocant (cerul, străzile, oraşul în sine par că se prăbuşesc peste personajul-narator, creând un efect claustrofobic).
Romanul este definit de un aer ambiguu, de o stare uşor nevrotică a personajului-narator, de această necesitate de a exista în limitele unui cerc, limite în care şi acţiunea se desfăşoară, fără a le depăşi cu nici măcar un centimetru.
Un roman care merită citit, Zenobia. Un roman care te va pune pe gânduri: există sau nu există?