Simfonie în alb – Adriana Lisboa

Când ți-e teamă, care este cea mai înțeleaptă atitudine? Cea mai convenabilă? Cea mai eficientă? Să închizi ochii sau să-i deschizi? Să renunți, să pierzi controlul, să te întorci cu spatele? Să fugi? Sau să înfrunți, să înșfaci, să examinezi, să controlezi ceea ce te înspăimântă?

Adriana Lisboa este scriitoare și translator, născută și crescută în Brazilia. În 2003, ea a primit premiul Jose Samarago  pentru Simfonie în alb, considerat un roman elegant, creat în jurul dezorganizării și subminării timpului pentru a explora viața a două surori, provenite dintr-o familie atacată de boală și vicii.

Înainte să încep să citesc cartea asta, auzisem tot felul de păreri pozitive despre ea. Iar faptul că anumite motive nu mi-au permis să o citesc atunci când am primit-o, m-a instigat cu atât mai mult cu cât o vedeam pe birou în fiecare zi.

Încă de la început consider necesar să subliniez un lucru foarte important, care, dacă nu este înțeles, toate frazele ulterioare vor fi considerate lipsite de autenticitate și adevăr. Este vorba despre lectură, despre ce înseamnă ea pentru mine. Succint, lectura îmi este prietena cea mai bună care mi-a ținut companie în toate momentele dificile din viața mea și mi-a desenat orizonturile în culori, până când am reușit să-l ating pe cel din care făceam și eu parte.

Tocmai din acest motiv nu am reușit să gust Simfonie în alb de Adriana Lisboa. Este un roman trist, care abordează multe aspecte dăunătoare pentru sănătatea vieții unei familii, dar și a membrilor acesteia în mod individual. Unul dintre subiectele abordate este prea asemănător cu propria experiență și m-a determinat să-mi pun prea multe întrebări despre viața mea care începeau cu „ce-ar fi fost dacă…”. Cât privește citatul de mai sus, acesta reprezintă copia fidelă a întrebărilor pe care mi le puneam și eu nu demult.

Nu voi rezuma ceea ce se întâmplă în carte, nu cred că mai are rost, fiind atâtea alte recenzii din care puteți afla acțiunea cărții sau, dacă aveți răbdare, puteți citi singuri cartea. Ceea ce vreau să mai menționez este o opinie pe care Simfonie în alb mi-a cimentat-o: contează foarte mult, pentru sănătatea ta psihică, mai ales, să ai parte de o copilărie cât mai frumoasă și normală, cu părinți și frați neatinși de vicii. Pentru că atunci când crești într-o atmosferă nesănătoasă de familie, nimic nu va mai merge bine tot restul vieții tale. Chiar dacă vei deveni un om de succes, vei avea prieteni buni și pe cineva alături care să te iubească, nimic nu va mai conta, pentru că tu ești deja defect și toată strălucirea lucrurilor bune vor fi umbrite de niște justificări a căror logică doar tu o înțelegi.

Simfonie în alb de Adriana Lisboa nu este cartea potrivită pentru mine, deși este cartea la care scriu cea mai personală recenzie de până acum. Nu contest talentul scriitoricesc al autoarei sau ingeniozitatea sa de a omogeniza acțiunea cu evocări din trecutul celor două surori, însă nu am reușit să mă desprind de subiect și să devin obiectivă, pentru a mă putea bucura de romanul său.

Spuneam la început că lectura este cea care mi-a oferit refugiul de atâtea ori, care a făcut ca unele momente să fie mai suportabile. Refuz categoric ca tot lectura să fie cea care să mă propulseze înapoi într-un timp pe care nu ușor îl pot numi „copilărie”…

Scroll to Top