Dan Lungu s-a născut în anul 1969, în Botoşani, şi este director al Muzeului Literaturii Române din Iaşi, unul dintre cei mai apreciaţi scriitori contemporani, cărţile sale fiind publicate în franceză, germană, italiană, poloneză, slovenă, maghiară, bulgară şi greacă. Dintre ele amintim: Raiul găinilor, Băieţi de gaşcă, Cum să uiţi o femeie, Sînt o babă comunistă!.
Sînt o babă comunistă! este romanul despre care vă voi vorbi în această recenzie şi care m-a introdus în stilul scriitoricesc al lui Dan Lungu, unul de-a dreptul captivant şi plin de umor. Emilia Apostoloae este babă comunistă, cea care dinamizează şi însufleţeşte romanul, împărtăşind amintiri din perioade distincte ale vieţii sale, într-un stil direct, plin de oralitate, ironie şi chiar autoironie.
La aproape un deceniu de la căderea comunismului, Emilia se află într-o adevărată perioadă de nostalgie şi regret după acele vremuri apuse care i-au oferit un trai uşor şi destul de multe privilegii, tot ceea ce trăieşte în prezent fiind distorsionat prin continua raportare la „înainte de revoluţie”:
Nu ştiu de ce, mi-au dat lacrimile. Adică știu. Pentru că înainte de revoluţie treceam măcar o dată pe lună să mă aranjez.
Înainte de revoluţie, când aveam bani de să-i întorc cu lopata, mergeam des la petreceri…
Ciudat este faptul că fiica sa, Alice, stabilită în Canada, nu percepe deloc comunismul în acelaşi mod ca mama, fiind capabilă să privească dedesubtul acestui aparent strat de miere ce a captat-o pe Emilia:
– Dar libertatea, mamă? Asta nu se compară cu nimic. Atunci ne era frică şi de umbra noastră… Faptul că acum poţi să spui ce vrei şi să scrii ce vrei, să călătoreşti şi să strigi „Jos guvernul!”…
– Ştii ce, călătoresc tot îmbogăţiţii, cei care au furat ce-am muncit noi. Cât de strigat, acum strigi până nu mai poţi, că oricum nu te ascultă nimeni… Dacă ar fi după mine, eu şi mâine aş vrea să se întoarcă comunismul.
-Vai, mamă, eu ziceam că te faci, dar eşti mai comunistă decât credeam!
Purtaţi încontinuu prin amintirile Emiliei care se întrepătrund, (aici, cu siguranţă, cititorul va avea un pic de furcă din cauza faptului că povesteşte doar o parte, trece la o altă perioadă şi, apoi, revine) o putem descoperi încă din perioada copilăriei, profund marcată de dorinţa de a schimba viaţa de la sat, care nu avea nimic promiţător, date fiind aspiraţiile sale, cu cea citadină, spunând în nenumărate rânduri „Vreau la oraaaş!”.
Totuşi, cele mai cu patos povestite amintiri sunt cele din perioada comunismului, când, datorită ambiţiei sale, ajunge să lucreze la oraş, „administrându-ni-se” o grămadă de informaţii legate de modul în care lucrurile se derulau în acele timpuri: abonamentul la Scânteia era obligatoriu, cine avea vreo cunoştinţă la alimentare era aprovizionat, apartenenţa ca membru la partid aducea o groază de avantaje, colegii de serviciu îşi mai făceau o leafă din ce pişcau de la atelier, copiii oamenilor ce cotizau profesorilor erau cei răsfăţaţi; pe scurt, fiecare putea apela la anumite tertipuri pentru a-şi duce traiul decent, dacă nu chiar îndestulat; sau, cel puţin, din perspectiva Emiliei, care, în acea perioadă era pe picior mare, aşa stăteau lucrurile.
Bine am mai dus-o în comunism! Ce, Alice mesteca gumă de aia, ţigarete, care se făcea făină în gură? Nu, nici vorbă, numai de gumă ungurească îi făceam rost, de aia cu diferite arome şi care făcea chiar şi baloane. Ciocolată am avut la discreţie […] De toate am avut.
Anecdotele despre Ceauşeşti nu lipsesc din carte, fiind povestite de colegul de atelier al Emiliei, nea Mitu, şi dau o notă în plus de umor şi savoare cărţii, pe parcursul unor pagini bune. Una dintre ele spune că s-a dus Ceauşescu într-o vizită oficială în Spania şi, pentru a se asigura că nu uită, a fost sfătuit să-şi noteze replica pe dosul cravatei. Rezultatul arată cam aşa:
A coborât din avion şi, la un moment dat, garda l-a salutat:
– Buenos dias, presidente!
– Buenos dias…(întoarce cravata) poliester!
Din povestirile Emiliei, care, la prima vedere ne pot distra copios, denotă importanţa acordată aparenţelor în acest regim totalitar, falsul şi iluzoriul ce pot face ca lucrurile să pară perfecte şi la locul lor, când, de fapt, totul era ca o acadea frumos îmbrăcată în caramel, dar care ascunde un gust amar sub stratul superficial de la suprafaţă.
Demn atenţie este un episod care îi revelează Emiliei o altă faţă a comunismului decât cea ştiută, şi anume atunci când vecina de scară îi povesteşte toate nedreptăţile pe care regimul i le-a cauzat ei şi familiei sale, deposedându-i de toate bunurile şi luându-i dreptul de a urma cariera dorită. Ultima parte a romanului este cea care îşi pune amprenta şi zdruncină ceea ce Emilia crezuse până atunci, când, la întâlnirea cu sora şi o veche colegă de serviciu, cu ocazia depănării de amintiri, baba noastră comunistă realizează stupefiată că este singura care regretă comunismul şi care ar vota din nou pentru revenirea vechilor comunişti, viziunea ei asupra regimului nefiindu-i împărtăşită de cele două femei.
Ceea ce se poate observa în roman este contrastul dintre începutul şi sfârşitul acestuia: dacă la început Emilia Apostoloaie este ferm convinsă că sub comunism era mai bine, aducând oricând contraargumente puternice celor ce negau acest lucru, pe parcursul romanului trece prin anumite etape ce o conduc spre starea de confuzie din final, reflectând mai intens la feţele trecutului, care îi apar acum într-o lumină distinctă.
Simţeam cum trecutul meu începuse să se schimbe. În joc intraseră piese noi, care nu se potriveau deloc, care mă obligau să iau jocul de la capăt. Alte amintiri îmi veneau în minte. Gesturi şi sentimente pe care le uitasem (…). Fuseserăm toţi ca într-o familie şi până mai adineauri fuseserăm fericiţi. Acum… acum începea să se destrame.
Dacă vă aşteptaţi ca romanul să fie unul revelator, profund şi alte lucruri de acest gen, probabil veţi fi dezamăgiţi. Ceea ce pot să spun despre el este că reprezintă o mărturie a unor vremuri apuse, sub forma unei satire, un roman bun, cursiv şi plin de umor, dar nu un umor doar de formă, ci unul în spatele căruia se află nişte sugestii şi subînţelesuri. Mie mi-a plăcut tare mult baba asta comunistă, atât cartea, cât şi personajul – femeie drăcoasă şi cu simţul umorului de ţi-i şi ciudă! V-o recomand dacă doriţi să aflaţi mai multe despre societatea românească în timpul comunismului, fără a dori însă informaţii oficiale, în termeni pompoşi, ci un stil accesibil, mucalit şi fluent.
Lectură plăcută vă doresc!