Copiii aparțin mamei lor. Pentru că ele îi nasc în chinuri, copiii sunt ai lor. Și nu ai tatălui. Și mamele îi iubesc, prin urmare, copiii trebuie să facă ce le spun ele.
Născut pe 10 martie 1920 în Ville d’Array, Franța, Boris Vian a fost un scriitor francez complex, dar, totodată, și inginer, inventator, trompetist și comentator muzical. Este autorul „celui mai sfâșietor roman de dragoste din literatura lumii”, Spuma zilelor, fiind considerat unul dintre copiii teribili ai literaturii franceze de după al Doilea Război Mondial. A publicat și sub pseudonimul Vernon Sullivan sau Bison Ravi, Baron Visi sau Brisavion (anagramele numelui său).
Smulgătorul de inimi este un roman puternic, brutal și exagerat, care vorbește despre dragostea maternă, una morbidă și distrugătoare în acest caz, în care tentele suprarealiste nu lipsesc. Începutul romanului redă sosirea unui psihanalist pe nume Jaquemort într-un ținut străin, de la marginea mării, care nimerește într-o casă de pe acele meleaguri exact în momentul în care stăpânei casei îi vine sorocul. Cu ajutorul său, femeia, pe nume Clementine, reușește să dea naștere a trei copii asupra cărora îşi va revărsa întreaga-i iubire, dar și obsesie.
Cu cât cititorul pătrunde tot mai adânc în roman, cu atât i se revelează cunoscutele trăsături definitorii ale romanelor lui Vian: exagerarea, dorința nestăvilită a autorului de a frapa și oripila, suprarealismul, brutalitatea stilului etc. Târgul de bătrâni ce se desfășoară pe un fundal abominabil, în care aceștia sunt batjocoriți și vânduți de către un geambaș, bărbatul (simbolizând o figură cristică) ce trăiește pe un râu roșu, culegând cu gura hoiturile oamenilor și, implicit, rușinea și încărcăturile acestora de conștiință, pisica ce vorbește cu Jaquemort de pe gard, caprele care fac autostopul, crucificarea unui cal pe motivul că era armăsar și a păcătuit sunt toate scene ce întăresc cele spuse mai sus cu privire la trăsăturile scrisului.
Romanul se desfășoară pe mai multe planuri, o dată fiind urmărită evoluția (sau din contra) psihanalistului Jaquemort de la venirea în sat și pe parcursul mai multor ani ai șederii lui. Acesta se consideră gol pe dinăuntru, spune că este un vid, de aceea face din psihanaliză un scop existențial, pentru a se umple cu trăirile altor oameni. Dorește a psihanaliza pe orișicine îi apare în cale, (oricare dintre țărăncile căreia îi spunea că dorește a o psihanaliza, se dezbrăca, crezând că vrea să se culce cu ea), dar tot ce prinde la psihanalizat este o pisică, luându-i ulterior din trăsături: mănâncă pești cruzi, se scarpină cu piciorul după ureche, își linge corpul etc. Abrutizarea lui Jaquemort prin coabitarea cu oamenii din sat este una pe care psihologul o conștientizează și pe care, totodată, o regretă, accentuată fiind cu această ocazie amprenta pe care anturajul neprielnic o lasă asupra oamenilor și maleabilitatea lor în funcție de mediul în care se află: “Când am văzut prima dată târgul de bătrâni… Acum mă doare-n cot, pe cât se pare, de târgul de bătrâni, îi lovesc pe ucenici, deși n-am niciun chef, și l-am maltratat deja pe La Gloire, pentru că, altfel, mi-ar fi fost rău.”
Pe un alt plan se urmărește relația dintre Clementine și copiii săi, care consideră că are drepturi de viață și de moarte asupra odraslelor. Dacă la începutul vieții copiilor, mama se comportă relativ normal, aproape că uită de ei uneori, pe măsură ce tripleții cresc și încep a explora lumea înconjurătoare (ce constă în casă și grădină), Clementine este cuprinsă de o grijă exacerbată și paranoică. Vede în fiecare obiect o ustensilă nefastă a destinului care s-ar putea abate asupra copilașilor ei: “În acest moment poate că au căzut în fântână, poate că au mâncat fructe otrăvite, poate că o săgeată i-a străpuns ochiul unuia dintre ei, dacă un copil se joacă pe drum cu arcul, pot să ia tuberculoză dacă se întâlnesc cu vreun bacil Koch, să leșine respirând vreo floare prea parfumată […].”
Clementine simte nevoia de a se auto-sacrifica pentru copii, de a ieși din tiparul de mamă obișnuită, banală, astfel ajunge chiar să mănânce mâncare putrezită, văzând gestul ca o dovadă de dragoste maternă veritabilă: “[…] și cu cât era mai îngrozitoare, cu cât mirosea mai urât această hrană a ei, cu atât avea impresia că dragostea ei pentru copii crește și este confirmată, ca și cum din chinurile pe care și le provoca astfel s-ar fi putut naște ceva mai pur și mai adevărat.” Această manie bolnăvicioasă ajunge la apogeu când mama nu-și mai lasă copiii să zboare liberi (la propriu), neascultându-l pe Jaquemort și privându-i pe aceștia de orice bucurie puerilă.
În pofida faptului că întâmplările și personajele cărții nu sunt deloc unele firești, firul epic este fluent, iar cititorul este captat încă de la primele pagini de originalitatea stilului; umorul nu lipsește (prelegerile preotului despre Dumnezeul de lux sunt un deliciu când vine vorba de ironie), iar umorul negru șochează destul de des: “Ca împins de un resort, sări apa râului. Tremura de frig. Cu greu, înotă către o rămășiță care plutea și o apucă în gură, îndemânatic. Era o mânuță de copil. Pătată de cerneală. Urcă la loc în barcă. – Ia uite, zise el examinând-o, puștiul lui Charles nu și-a făcut temele nici de data asta.”
Dincolo de registrul suprareal, oniric în care sunt relatate faptele romanului și de modul insolit și șocant în care Vian dorește să le prezinte, Smulgătorul de inimi este un roman cu un mesaj puternic, construit cu meticulozitate, ce-și are rădăcinile în viața reală, un roman pe care vrei să-l întorci pe toate părțile pentru a-i „inhala” toate sensurile; și totuși cred că o singură lecturare e mai mult decât insuficientă pentru a-l înțelege pe deplin. Realitatea ne oferă o multitudine de exemple de femei care o pot înlocui fără cusur pe Clementine, mame care, din nevoia obsesivă de a-și proteja copiii, sfârșesc prin a-i distruge psihic, mame care nu văd copilul ca pe un om cu propria personalitate, cu propriile nevoi, ci doar ca pe o marionetă maleabilă pe care doresc a o modela după cum cred ele de cuviință. Astfel, apar adulți care niciodată nu vor fi siguri de sine sau independenți din cauza faptului că nu au fost lăsați niciodată să ia decizii singuri sau să treacă de acel glob de sticlă în care au fost ținuți. Cred că romanul ar fi putut fi chiar mai bun decât e dacă autorul s-ar fi gândit la o extindere a acțiunii, în sensul de a reda repercusiunile comportamentului mamei asupra copiilor la maturitate. E un subiect ce creează polemici, iar comportamentul personajelor este unul demn de o analiză amănunţită. Chiar dacă iniţial am avut o uşoară reticenţă în a-l citi pe Vian din cauza celor auzite anterior despre stilul său mai aparte, curiozitatea mi-a dat un ghes şi pot să spun că a meritat. Am descoperit un autor inedit, cu o imaginație debordantă, care creează întâmplări și personaje ce transcend limita firescului, dar care sunt redate într-un mod atât de natural pe hârtie, încât acesta pare prototipul de „normal” al lui Vian.
Lectură plăcută!