„To me, poetry has the logic of memory, the spontaneity of dreams, and is much like calculus—each line is, in a sense, an asymptote composed of and continually approaching the limits of language, the limits of love, in an attempt to reach that infinitesimal, wordless realm of emotion.”
(Tara Skurtu)
Despre Tara Skurtu se știu multe în mediul literar. Radu Vancu, cunoscut poet, critic literar și traducător, este cel care a ajutat la acomodarea Tarei în România, unde a stat timp de două luni și jumătate prin intermediul unei Robert Pinsky Global Fellowship in Poetry – o lună și jumătate în Sibiu, iar restul timpului participând la lecturi publice. Recent am reușit să vorbesc cu Tara Skurtu și, datorită întâmplării, i-am pus și câteva întrebări, iar în urma dialogului a rezultat un fel de interviu, însă, cum Emanuela Ignățoiu-Sora i-a luat deja un interviu, disponibil aici, mă voi axa pe o prezentare a autoarei nedebutate încă, pornind de la însuși dialogul purtat cu aceasta.
Tara Skurtu s-a născut și a crescut în South Florida – însă are rădăcini românești, străbunicii ei fiind din Transilvania –, a terminat cursurile Boston University, iar în prezent este ține cursuri de Creative Writing în cadrul aceleiași universități .
Pentru ea literatura a fost mai mult un mod interactiv, iar nu o chemare sau un mod de a-și trăi viața, așa cum povestea ea, în copilărie erau puși să țină un jurnal al activităților lor, iar mai apoi, la clasă, profesorul le dădea un început de propoziție, iar ei trebuiau să o continue, creând astfel o poezie; toate textele sale se terminau mereu cu sau în moarte.
Primul poem pe care l-a scris a fost după o vizită la sora ei în închisoare, în 2008, intitulat chiar Visiting Amber at Lowell Correctional. Însă până în acest punct, ea mai făcea exerciții lirice pe care le scria în jurnal, iar tatăl ei era, și el, o sursă de inspirație, deoarece îi spunea felurite povești, și chiar își pusese ambiția, la 15 ani, să scrie primul roman de groază pentru copii. Vizita la închisoare, în termenii Tarei, a reprezentat o zguduire, un cutremur interior, care a făcut-o să vadă poezia ca pe ceva ce putea înfăptui.
Temele recurente sau obsesive care i-au marcat poemele sunt pierderea și timpul (loss & time), iar modalitatea prin care poetul poate să scrie despre loss & time este reprezentată de memoriile, amintirile acestuia. Pentru ea, pentru Tara, arta poetică reprezintă, principial, încercarea de a memoriza vizual momentele importante din viața sa, momente pe care le vede drept o fotografie cu sunet.
Tara Skurtu își vede poemele drept calculus, dreams, memory, toate fiind potențate de emoții, de limbaj și limitele acestuia, fiind conștientă de faptul că prin fiecare cuvânt pe care îl scrie ea trebuie să descrie ceva.
Voi insista puțin aici pentru a descrie puțin mai în detaliu cum vede ea poezia: în primul rând, poezia, pentru ea, reprezintă un proces emoțional intens fără de care nu ar putea scrie; pornind de aici, e ușor de ghicit că ea vede într-un poem mai mult decât o înșiruire de cuvinte cu o funcție poetică etc.: poemul în sine trebuie să aibă o miză (the poem must have something at stake, zice ea); în al doilea rând, într-un poem, fie că este scris sau citit, ea trebuie să vadă o mișcare, trebuie să o ducă din punctul A în punctul B; astfel, poemul își depășește condiția de produs literar și devine ceva mai mult: o plimbare, o vedere, o călătorie.
În al treilea și ultimul rând, un poem trebuie să aibă calități pentru a putea îndeplini condițiile de mai sus – dacă le putem numi așa: „Cele trei calități pe care le admir la un poem sunt: Acuratețe, Spontaneitate, Mister”, afirmă Tara Skurtu citând-o pe Elizabeth Bishop. Acuratețea apare din deprinderea poetului de a revizui, practică pe care Skurtu o pune în aplicare atâta timp cât este nevoie pentru ca poemul să fie perfect (primul ei poem, pe care l-am amintit mai sus, a fost revizuit timp de cinci ani de zile).
Întrebată fiind dacă este un poet defensiv – cunoscând practica de peste tot a unor poeți de a-și apăra în public, în diverse feluri, textele proprii, deoarece odată scos în lume, odată publicat, el nu îi mai aparține –, a afirmat ferm că nu se consideră defensive față de textele-i, el fiind citit și interpretat de diverse persoane cu diverse așteptări și afinități în materie de poezie. Mai mult, un poet care nu își apără textele este un poet conștient că există gusturi și gusturi, iar critica, și ea, este de variate tipuri. Aici intră și critica literară, care este o componentă importantă pentru poezie deoarece implică acel close reading al textului, iar prin critica literară un text, indiferent de genul căruia îi aparține, în viziunea Tarei, poate fi explicat într-o asemenea măsură încât cititorul să vadă sau să confrunte percepția sa asupra textului cu cea a criticului. Desigur, pentru Tara, teoria și critica literară sunt potențial dăunătoare în măsura în care pot insera un înțeles care poate să nu fie implicit în text. Dar recunoaște că critica literară nu a fost un domeniu de interes pentru ea, în măsura în care s-a axat pe creative writing, pe partea practică, să îi spunem așa, a literaturii.
Astfel, discuția a mers din aproape în aproape înspre volumul ei de debut, Amoeba Game, pe care îl va publica undeva în toamna acestui an.
Inițial, spune Tara, volumul nu avea un nod gordian, textele fiind scrise ca de sine stătătoare, până când, într-o zi, a narrative s-a ivit, iar autoarea și-a dat seama că o legătură există prin temele recurente: familia, copilăria, credința și pierderea credinței (a fost crescută în spiritul Catolicismului), boala și dragostea, și vindecarea (illness and healing). Despre volum, Tara spune că este și scris în urma experienței, și călătoriei, și șederii sale în România, prin oamenii pe care i-a cunoscut și de la care a învățat – astfel, călătoria ei în țara noastră a devenit o experiență componentă a volumului ei; ea este emotionally stuck în România.
Ne apropiem de finalul articolului și, implicit, de finalul discuției cu Tara, anume influențele, termen care nu trebuie neapărat înțeles ca stiluri pe care și le-a însușit pentru a-și crea o voce proprie, ci oameni de la care a învățat să fie răbdătoare cu un text, să își revizuiască textele, să separe versurile în mod eficient, astfel încât textul să aibă sens, să folosească în mod eficient și maximal resursele lexico-gramaticale (to lean on adverbs etc.), acești oameni sunt Elizabeth Bishop, Louise Glück, Robert Pinsky, Jill McDonough, Lloyd Schwartz și Radu Vancu – de la fiecare a învățat câte ceva, iar acest câte ceva – așa cum îl înțeleg eu – se referă la totalitatea calităților sale ca poetă: răbdarea cu textul și cu sine însăși, reflectarea și retrospectiva asupra sinelui și, mai mult, conștientizarea și asumarea menirii sale ca poetă – dacă nu cumva reprezintă o exagerare aici zisele acestea: teachers that taught me the skills I have right now.
Tara Skurtu, cum am zis la început, este foarte cunoscută în mediul literar de la noi și, în egală măsură, în peisajul literar american, acest articol nu își propune decât să o descrie într-o măsură mai mică sau mai mare.
Cei ce doresc să afle mai multe despre poetă, să îi citească textele sau ceea ce share-uiește cu alții, o pot găsi pe contul de Twitter sau Facebook, pe site-ul ei, aici, sau pe blogul lui Florin Buzdugan, care i-a tradus câteva texte, aici și aici. Radu Vancu va fi traducătorul volumul ei de debut, deci nu pot decât să vă urez lecturi plăcute!