Ai avut vreodată coșmaruri? Probabil că da. Și cum le-ai făcut față?
Viața este grea, cu asta suntem cu toții de acord. Dar aceeași viață grea poate fi îndulcită dacă întorci banii cu lopata și principala grijă pe care o ai este cu ce să te îmbraci la următorul eveniment monden, corect? Însă Diane Dumitrescu va afla partea adevărată și crudă a vieții, parte pe care nu o luase până acum în considerare.
Diane Dumitrescu, o tânără în vârstă de 21 de ani, fata Ministrului de Interne, logodnica Prințului Alexandru Negri, duce o viață cum nu se poate mai bună sau, cel puțin, așa se crede. Relația dintre ea și viitorul soț nu este la fel de roz în spatele ușilor închise; Diane trebuie să îndure răbufnirile violente ale lui Alex, să-și țină privirea în pământ în fața lui, dar, mai ales, nu trebuie, sub nicio formă, să-și folosească creierul. Iar ca bonus, trebuie să „curețe” după fiecare petrecere extravagandă pentru a menține imaginea imaculată a Prințului și a familiei regale. Singurele ei griji sunt să zâmbească frumos, să aibă grijă cum vorbește și cum se comportă, să se gândească oare ce haine să mai poarte și, ocazional, să-și controleze crizele de gelozie față de companioanele logodnicului său.
Însă ziua de 8 Mai 2046 îi va schimba viața și perspectiva asupra lumii în care trăiește. Cu ocazia împlinirii a 20 de ani de la încheierea Celui de-al Treilea Război Mondial, în calitatea lor de cuplu regal și reprezentanți ai familiei conducătoare, Diane și Alex trebuie să țină discursuri în două din cele zece Regiuni ale Regatului Unit al Țărilor Române, în Iași și respectiv Timișoara. Dar, dacă în Iași făceau baie de mulțime, în Timișoara învățau ce înseamnă să se atenteze la viața ta. Dar, cum glonțul nu îi nimerește, acesta este un motiv de sărbătoare, nu? Corect. Prin urmare, în seara zilei de 8 Mai, cuplul regal participă la o petrecere găzduită într-un club privat de un prieten apropiat al Prințului, chef unde băutura curge fără oprire și drogurile sunt la ordinea zilei. Dacă ar fi știut Diane că aceea avea să fie ultima ei petrecere…
După ce Alex o abandonează la petrecere pentru o amică apropiată lui, Diane se trezește fiind implicată într-un accident rutier, răpită de noul ei bodyguard și ținută pe post de monedă de schimb. Din acel moment Diane observă și mai mult modul în care casa regală mușamalizează totul, dar și viața cu adevărat grea pe care o duc cei din Regiunile sărace ale regatului. Acest moment de iluminare își face resimțite efectele asemenea pieselor de domino, iar Diane nu prevede cum va arăta viața ei la căderea ultimei piese.
Vreau să încep prin a atrage atenția asupra faptului că în cadrul romanului veți întâlni un limbaj licențios, consum de alcool și droguri, câteva scene destinate unui public major și scene de violență domestică și nu numai. Desigur, asta vedem și în viața reală, dar considerați-vă avertizați.
Pentru mine, Ultimul Avanpost a reprezentat primul roman scris de o autoare română contemporană pe care l-am citit, ceea ce a însemnat că nu am știut exact la ce să mă aștept. Având în vedere că majoritatea celor care au citit volumul îl tot laudă, mi-am setat niște așteptări ceva mai măricele decât era cazul. Am refuzat totuși să citesc descrierea de pe spatele romanului și nu am acceptat să aud detalii despre carte, gândindu-mă că e mai bine să intri în această poveste fără să știi prea multe despre ea; pot spune că am fost inspirată. Prin urmare, pot spune că este un roman cu potențial: ai parte de multă acțiune, are suspans îndeajuns de mult ca să te țină lipit de scaun, are doza potrivită de romantism și întâlnești o premisă interesantă, bine dezvoltată și extrem de bine exploatată.
Un aspect mai aparte îl reprezintă faptul că autoarea, Lavina Călina, nu s-a ascuns după deget: în roman este reflectată o Românie destul de reală, și dă glas multor păreri pe care societatea actuală le are, de aceea apare și limbajul licențios (un limbaj care ne gâdilă urechile în viața de zi cu zi și este cel cu care am ajuns să ne obișnuim). Nu știu dacă să spun că este neapărat un atuu al cărții. Personal, nu-mi place să găsesc acest limbaj într-o carte, dar, cumva, i-a conferit romanului o notă de familiaritate, ceea ce e de bine. Și, ținând cont de această familiaritate, pot spune că reușește să te țină conectat la acțiune până în ultima clipă, și cu greu mai dai drumul cărții. Deși ai parte de destul suspans și nenumărate răsturnări de situație, cu un nas antrenat și puțină intuiție, poți simți încotro o ia povestea. Dacă ai noroc, ghicești, dacă nu, mai încerci. Ce încerc, de fapt, să spun este că Ultimul Avanpost este genul de roman care-ți permite să gândești în timp ce acțiunea se derulează și îți lasă timp să faci conexiunile chiar și înaintea protagonistei, aspect care îi mai aduce un plus din partea mea.
Un alt lucru pe care aș vrea să-l menționez este legat de personalitatea protagonistei. Mărturisesc că în 80% din timp m-a călcat pe coadă! Așa cum spunea și un personaj din roman: „săraca fată bogată”. Am înțeles că a intrat în această relație mai mult forțat, am înțeles că este fiica Ministrului de Interne, deci are o imagine de menținut, am înțeles chiar și că trebuie să zâmbească frumos în pofida vieții pe care o duce, dar am refuzat să înțeleg cum de putea să trăiască în condițiile respective. Faptul că își juca rolul de logodnică perfectă de ochii lumii este în regulă, dar mă gândesc că putea cumva să încerce să caute mai mult ajutor. Nu doresc nimănui să fie victimă a violenței domestice și să fie obligat să își ceară mereu scuze pentru lucruri pe care nu le-a comis și cu asta am spus tot. Este totuși adevărat că în finalul volumului ni se explică „de ce”, și „ce”, și „cum” – și că tot răul a fost spre bine, dar tot nu sunt de acord cu situația în sine.
Revenind totuși la părțile bune, care, sincer, le depășesc pe cele mai puțin bune, pot spune că mi-a plăcut modul în care a evoluat povestea. Deși personalitățile multiple ale Dianei m-au scos puțin din minți, mi-a plăcut faptul că s-a putut vedea cum adevărul a schimbat-o și, mai ales, cum a afectat-o. Pe alocuri mă regăsesc în Diane și îi înțeleg reacțiile, dar alteori m-a surprins. Replicile ei sarcastice, care probabil că erau singurul ei mod de a face față realității, m-au făcut să zâmbesc, dar unele dintre ele erau doar răutăți gratuite, probabil reminescențe ale fostei ei personalități, și îmi doream nespus de mult să o zdruncin și să o readuc în simțiri.
Un alt lucru ce merită menționat este cât de frumoasă este coperta! Oarecum îți oferă niște indicii privitoate la personaje, acțiune și îți transmite un sentiment de încântare și adrenalină, nu? Pot spune că și coperta a contribuit la dorința mea de a citi acest roman. Deci ascultați-vă instinctele și lăsați-vă gândurile să zboare privind coperta, poate aveți noroc și simțiți ceva aparte!
Aș putea spune că am sentimente amestecate față acest roman. Și îmi dau seama acum că este foarte bine așa; ca cititor, îți dorești ca un roman să te intrige, să îți trezească reacții și să te facă să simți cu adevărat ceea ce citești; așadar, ce ai putea cere mai mult? Revin și spun, Ultimul Avanpost este un roman cu potențial, un roman care-ți oferă o doză de familiaritate, un roman care te intrigă și te atrage în lumea creată de el, un roman care îți demonstrează că autoarea nu se joacă și își face treaba cu iscusință. Garantat am să fiu cu urechile ciulite pe viitor și am să mai pun mâna și pe alte cărți scrise de Lavinia Călina, iar asta credeți-mă că nu mi se întâmplă des!
În final, este un roman pe care îl recomand! Îl recomand, în primul rând, unui public mai matur (atât din cauza lucrurilor menționate la începutul recenziei, cât și pentru faptul că ar fi păcat să nu ajungă la voi mesajul ascuns între rândurile cărții), precum și tuturor celor care-și doresc o lectură ușoară, rapidă și antrenantă, tuturor celor care iubesc distopiile, dar și tuturor celor care au nevoie de un impuls pentru a lua atitudine când ceva nu este corect, pentru a lupta când simt că au fost înșelați și pentru a se elibera de trecutul presărat cu minciuni.