Teatrul istoriilor recente este un proiect teatral ce vizează readucerea în atenția publicului a unor situații istorice sau a istoriei recente a României, pentru a nu (se) uita, părerea mea, prin ceea ce a trecut România.
Piesa la care am fost se cheamă Capete înfierbântate – 13-15 iunie 1990, și este un one man show, în care diverse personalități publice sau nu își expun povestea, astfel volatilizându-se conceptul de istorie, după cum afirmă cei ce au pus în scenă piesa, Michaela Michailov, Alexandru Potocean, Cătălin Rulea.
Actorul, Alexandru Potoceanu, aduce în fața spectatorilor 8 „personaje istorice” care au marcat evenimentele de la Revoluție, 1989, și Mineriadă, 1991, însă nu despre piesă va fi vorba aici, despre ce ce și cum se petrece, ci despre ceea ce spun cei ce au pus la cale acest spectacol.
Din punctul lor de vedere, piesa își propune să facă vizibile perspective istorice mai puțin cunoscute asupra Mineriadei, cum ar fi faptul că printre minerii aduși de Ion Iliescu erau și așa-ziși mineri, care coordonau grupurile de mineri per se și le spuneau ce să facă; totul a pornit, ne spune unul dintre cei ce a realizat piesa, ca temă de cercetare. Despre Revoluție, care a șocat zguduit societatea, se știu multe, însă despre ce s-a întâmplat în iunie 1991 abia dacă se știe sau se discută.
Performerul lor, Alexandru Potocean, a fost soluția optimă pentru a revela faptul că „nu exista o singură Istorie, ci mai multe istorii” subiective („fiecare personaj povestește fiecare istorie din punctul său de vedere, în funcție de propriile interese etc.”).
În timpul discuției, s-a repus întrebarea „care este finalitatea acestei mize?” – adresată cu o altă ocazie de un istoric; realizatorii au răspuns că, din punctul lor de vedere, „orice istorie (e) subiectivă; am asumat o anumită perspectivă prin faptul că le-am luat interviuri anumitor oameni (participanți sau având a face cu evenimentele din iunie 1991 – n.n.), iar altora nu; ne-am propus să trasăm aceste perspectivă (de a dinamita conceptul de Istorie și perspectiva unilaterală asupra Mineriadei)”.
Aceștia, în momentul în care au început demersurile pentru documentare, primăvara anului 2010, au luat peste 40 de interviuri, au optat pentru metoda verbatim, adică a transcrie cuvânt cu cuvânt ceea ce intervievații le-au spus.
Acest material, fiind destul de vast, este unul „deschis, mobil”, personajele performerului nuanțând adevărul personajului anterior de personajul următor, creând astfel „o perspectivă contrastantă/ complementară”. Mai mult, aceștia au spus următoarele: „ni s-a părut că, având un singur actor, care se distanțează de situație, și tu, ca spectator, te poți distanța de situație și te poți raporta la aceasta din multiple unghiuri.
Forma de interviu a reprezentat pentru realizatorii spectacolului o formă de revizuire a atitudinii lor de acum față de atunci și a felului în care s-a schimbat situația după ce au trecut 20 de ani de la acele Mineriadă. Aceste interviuri relevă subiectivitatea memoriei, dar și un anumit tip de poziție pe care unii dintre actorii de la acele evenimente o vând prin atitudinea lor de acum față de atunci.
Ar mai fi desigur multe altele de spus, însă cei curioși pot fie să citească interviul cu regizorul piesei aici, fie pot urmări aici un filmuleț realizat de aceiași producători sau – preferabil, în ultimă instanță – pot vedea piesa, în următoarea stagiune a Teatrului luni, la Greenhours.
Lectură/ vizualizare plăcută vă dorim.