Nu mai sînt cărţi care trebuie scrise, slavă Domnului! Atunci asta ce e? E calomnie, defăimare, ponegrire. Nu e carte în sensul obişnuit al cuvântului. Nu, e o insultă prelungită, un scuipat în obrazul artei, un şut în fundul lui Dumnezeu, al omului, al destinului, al timpului, al iubirii, a frumuseţii…a ce vrei tu.
Tropicul Cancerului este cartea prin care am făcut „cunoştinţă” cu scrisul lui Henry Miller şi încă nu aş putea spune dacă este cam târziu sau prea timpuriu — târziu abia acum să citesc aşa un autor (deşi auzisem despre el de ceva vreme) şi totuşi timpuriu, poate, pentru a-l înţelege pe deplin.
Roman autobiografic, dar şi frescă a Parisului anilor `30, cartea este scrisă într-un mod absolut haotic printr-un amalgam de memorii şi trăiri care ţâşnesc parcă direct pe hârtie. Fără estetizare, fără cenzură. În acest sens, autorul afirmă:
Am făcut o înţelegere tacită cu mine însumi să nu schimb un rînd din ce scriu. Nu mă interesează să-mi aduc la perfecţiune nici gândurile, nici faptele.
În Paris (Este un Paris care trebuie trăit zi de zi sub mii de forme de torură, un Paris care creşte în tine ca un cancer şi creşte, şi creşte pînă te devorează de tot.), Miller e un soi de vagabond care umblă dintr-un ungher în altul, lihnit de foame sau în căutarea cuiva care să-i ofere o masă, fără bani şi fără un loc stabil de locuit (N-am bani deloc, nici resurse sau speranţe. Sînt cel mai fericit om de pe pâmînt.), purtând mereu copilul în burtă:
[…] Probabil pentru că a început cartea să crească în mine. O duc cu mine peste tot. Merg pe stradă, gravid, şi poliţiştii mă escortează cînd traversez strada. Femeile se scoală şi-mi oferă locul. Nimeni nu mă mai împinge cu brutalitate. Sunt însărcinat. Mă clatin cu stângăcie şi burta mea mare împinge greutatea lumii.
Părţile mai puţin…”elegante” ale societăţii pariziene nu lipsesc din roman. Ba din contră, autorul acordă vădită atenţie mai ales acestor aspecte printr-o critică a decadenţei europene pornind de la Paris ca dintr-un fel de epicentru al acesteia. Este prezentată în detaliu viaţa din bordeluri, curvele cu care-şi omorau el şi prietenii lui timpul, (Claude…ei, bine, Claude avea întotdeauna o anumită delicateţe cînd se vîra cu tine în aşternut. Şi delicateţea ei jignea. Cine are nevoie de o curvă delicată?) încercând să analizeze ceea ce ele ar putea simţi, în această postură, fără a le arăta totuşi vreun soi de empatie:
Ştie că suntem surzi la neorocirile ei. Numai că mizeria se află acolo, în fiinţa ei, ca un pietroi, şi nu mai e loc pentru alte gînduri. Nu încearcă să facă apel la compătimirea noastră. Nu face decât să schimbe greutatea dinlăuntrul ei dintr-un loc în altul. Chiar îmi place de ea. Sper, pentru Dumnezeu, să n-aibă vreo boală…
Dincolo de toate experienţele sale (ajunge să fie corector la un moment dat, ba chiar profesor pentru un scurt timp şi apoi un întreţinut al unui prieten), Miller este un om al ideilor, un spirit liber, cu o imaginaţie debordantă, un excentric care nu acordă nici cel mai mic interes regulilor societăţii şi aşa-ziselor ei valori: Astăzi sînt mîndru că pot afirma că sunt inuman, că aparţin nu oamenilor şi guvernelor, că n-am nimic în comun cu credinţele şi principiile. N-am nimic de-a face cu maşinăria scîrţîitoare a omenirii, eu îi aparţin pămîntului!
Despre obscenitatea de care îi sunt acuzate scrierile, el afirmă: Pentru mine, obscenitatea este un lucru bun, pentru că înseamnă a povesti lucruri adevărate, iar mie îmi place să scriu despre realitate şi nu să o ascund în mod ipocrit.
Tropicul Cancerului este o carte prin care Henry Miller se „descărnează” şi-şi împărtăşeşte trăirile, trăiri în stare brută, unele banale, compensate de altele ce epatează, tocmai această îmbinare făcând posibilă autenticitatea scrierii sale.
Lectură plăcută!