Wakefield și pactul său cu Diavolul

Titlu: Wakefield
Autor: Andrei Codrescu
Editura: Polirom
Anul: 2006
Pagini: 363

Recenzie trimisă de Florin Buzdugan

    În romanul Wakefield, roman care îl are ca protagonist pe personajul cu numele omonim, ni se vorbește despre pactul acestui tânăr și promițător conferențiar despre toate și, în fond, nimic.

    Acesta călătorește prin țară (SUA), la invitația a diverse societăți, spunându-și că

 „subiectele abordate nu  sunt pur academice. (…) Simte că opiniile sale transformă, nu știe cum, oamenii în ființe mai bune și că își aduce contribuția la binele public și că aerul său degajat de a ști toate lucrurile alea de care vorbește îi conferă autoritate (…). Ba și-a creat și o reputație de «vorbitor motivațional».”

 

Într-o zi, pe nepusă masă, acest individ, Wakefield, se trezește cu Diavolul la el la ușă, Diavolul, căruia vocea narativă îi atribuie variate nume, de la El Diablo, Satanik până la Mare Rău, nu într-o încercare de mistificare a conceptului de Diavol, ci, din contră, într-o încercare de demistificare. În acest prim punct, vorbim despre faptul că autorul (român la origine), Andrei Codrescu, revocă sau înlătură orice urmă de religios din întreg romanul, care, la rândul său, pare a relua mitul faustic, pactul dintre omul de geniu și Diavolul în căutare de suflete cu care să se hrănească. Mai mult, în roman Diavolul nu este o entitate supremă în opoziție cu Dumnezeu, ci există o întreagă cohortă de diavoli, mai bătrâni, mai tineri.

Fiind luat pe sus, acest Wakefield face un pact ca timp de un an Diavolul să-l lase să-și găsească originile sau, mai bine-zis, să-și găsească locul în care să prindă rădăcini. Diavolul fiind mulțumit de târgul pe care l-a făcut, fiind convins că-l va prinde pe Wakefield ca pe o musculiță în plasa unui păianjen, îl lasă în libertate.

 Se întâmplă că Wakefield trebuie să susțină o serie de prelegeri prin țară, mai întâi în Typical, un fost oraș industrial, în care să făceau anvelope. Aici o cunoaște pe Maggie, cea care îi va trasa traseul (itinerarul) până când va ține un discurs despre bani și poezie (cu o divagație prin artă), cum îi place lui să spună.

De aici, pornește la drum înspre și prin alte orașe, dar nu asta ne interesează, e de ajuns să spunem că Wakefield își improvizează discursurile, că, în acest traseu inițiatic à  la Homer, este

 „doar un palavragiu cu interese vaste, dar nu cine știe ce profunde. Ar fi trebuit să facă un cu totul alt târg cu Diavolul. În loc să-i ceară un an în care să fie liber să caute alternative la viața de acum, ar fi trebuit să îi ceară un interes copleșitor în ceva. O știință, o pasiune, o problemă care să-l absoarbă complet.”

 Ne putem axa, mai degrabă, pe relațiile dintre personaje, relația dintre Wakefield și Maggie, Susan, Sandina, Zelda, Maria și, nu cel din urmă, Ivan Zamyatin.

 Relațiile dintre Wakefield și fiecare dintre celelalte personaje se rezumă la a începe un act de apropiere, de socializare, de acomodare unul cu celălalt, dar, în momentul în care este gata să-și descopere adevărata viață, să prindă rădăcini adică, Wakefield fuge, dar de ce fuge, nici el nu știe, cert este că Zelda, cea care îl consiliază și-i face rezervări la diverse curse aeriene, îi spune:

 „De ce fugi, Wakefield, te hăituiește cineva? La vremea aceea nu exista Diavolul și Wakefield nu avea nici cea mai mică idee de ce anume fugea, sau nici măcar nu realiza că fugea și nici nu-i trecuse prin cap că cineva sau ceva l-ar fi hăituit.

–          De ce crezi tu că fug, Zelda? a întrebat-o. Ea a tăcut un timp, apoi a răspuns, destul de predictibil:

–          De daimonul tău.

–          De demonul meu? întrebă el, deși auzise prea bine ce spusese femeia.

–          Știi ce vorbesc, Wakefield. Daimonul tău. Dacă persiști în greșeala de a-ți confunda daimonul cu un demon, vei căpăta ce cauți.”

 Wakefield fuge de orice prilej de a se înrădăcina, înainte de a părăsi Typical, acesta își spune „aș putea lucra aici, să mă îndrăgostesc de Maggie, să întemeiez ceva autentic”, dar, fiindcă daimonul (sau demonul său interior) îl îndeamnă să plece mai departe, acesta pleacă. O lasă pe Maggie, care, vedem sau nu, s-a atașat de el.

 La fel se întâmplă și în Wintry City, unde Wakefield, dincolo de legătura ce se înfiripă între el și Susan, este părtaș la un adevărat război între iugoslavi și generații, mamă, tată – fiică. Un război ideologic, mai mult sau mai puțin, în care este aruncat și din cauza căruia, într-un fel sau altul, este învinuit. În Wintry City este un amalgam, un melanj de etnii, avem negri, avem iugoslavi, avem toate aceste generații și mentalități ce au avut de suferit de pe urma comunismului. Întrebarea pe care i-o pune Wakefield lui Zamyatin, prietenul său cel mai bun, singurul, de fapt, capătă un răspuns ce poate fi dat și în cazul de față, în care mii de oameni se acuză unii pe alții pentru un război, anume:

 „Wakefield l-a întrebat de ce, Ivan i-a mărturisit cu o neobișnuită tragere de inimă că nu și-ar ierta țara pentru că l-a tratat atât de prost.

–          Dar nu țara, ca atare, e de vină, l-a contrazis Wakefield, ci concetățenii săi.

–          Și care-i diferența? Țară, concetățeni, tot aia.

Wakefield i-a sugerat că, de la căderea comunismului, mulți simțiseră că e important să se întoarcă din exil, să ajute la reconstrucția ce urma unor decenii de opresiune, numai că Ivan nu împărtășea același simțământ.”

 Ivan, la fel ca părinții lui Susan,  fel ca mulți alții, nu se poate întoarce acasă, fiindcă, o recunoaștem sau nu, și aici intrăm deja în adâncimile textului, o țară în care te-ai simțit opresat, împins de cei de sus să te scufunzi și să te complaci într-o stare de letargie, paralizie și teroare induse pe toate căile posibile nu mai reprezintă casa, rădăcinile pe care Diavolul i le cere lui Wakefield. Dar există acel simț al pământului, teluricul, Andrei Codrescu făcând aici apel la războiul dintre Iugoslavi.

 Tot în acest capitol se reia și motivul românesc al jertfei din balada meșterului Manole, numai că Manole este un bunic, iar jertfa este una dintre surorile lui Susan și, implicit, nepoata acestuia.

 Între el și Maria, este exact aceeași relație, fuge la Polul Arctic, fiindcă nu poate să se simtă întreg, autentic în preajma Mariei, soția sa și mama fiicei lor, care, în cele din urmă, ajunge și ea să fie o extensie a lui Wakefield, la fel ca fiecare celălalt personaj, care, gândite dintr-un unghi psihocritic, putem asuma sau presupune că totul este un joc de oglinzi, că Diavolul, Dumnezeu, Wakefield, fuga, comunismul, aluziile la România sunt doar reminiscențe ale unor sentimente de regret pe care autorul le încearcă din când în când, poate. Nu facem analiza psihică a autorului.

 Romanul în sine este o carte-monument, în finele romanului Wakefield ajunge înapoi în punctul din care a plecat, acasă, casa lui, nostosul dispare, simțământul de alienare dispare. Toate dispar, și Diavolul, și fiica lui, și amintirea Mariei, și Maggie, tot.

 În final, asemenea lui Ulise, asemenea lui Faust, Wakefield se salvează singur, într-o manieră ce nu are legătură cu transcendentul, nu are legătură cu implicarea lui Dumnezeu, nu are legătură decât cu modul omului de a se izbăvi pe sine, de a se automântui, aceasta este, cred, miza romanului pe care îl avem în față.

 Lectură plăcută!

N.B.

Scroll to Top