Recenzie scrisă de Eugenia Crainic.
Francis Scott Key Fitzgerald, cunoscut de toată lumea mai ales sub numele de Scott Fitzgerald, este autorul din care n-am citit… doar ce nu s-a publicat. Motivul este simplu: așa-numita „epocă a jazzului”, din anii ’20, m-a fascinat și intrigat întotdeauna, în egală măsură; undeva, în sinea mea, am regretat mereu că n-am trăit în acele vremuri, după ce, copil fiind, am găsit într-un dulap al bunicii o tocă superbă, neagră, cu voal scurt peste frunte și ochi, pe care am plasat-o, în mintea mea de-atunci, cam prin garderobele doamnelor din acea perioadă; ba, poate, chiar mai devreme; bunica se născuse în 1919, iar când am întrebat-o eu, mult mai târziu, de unde are minunăția, mi-a spus că-i rămăsese de la mama ei, mare amatoare de pălării strânse pe cap, care dominau epoca. Am alergat apoi la bibliotecă, unde, ce să vezi, când i-am povestit bibliotecarei despre tocă și sipcă (sipcă văzusem într-o carte cu poze – reprezentând doamne de la început de secol – și mi s-a părut atunci de o eleganță extremă), mi-a oferit o carte exemplară — Blândețea nopții — , de Scott Fitzgerald. Moment apoteotic, din care am început să ador biografiile. Și cum ar fi putut fi altfel, când Fitzgerald își povestea, cu un aplomb cu care nu eram obișnuită (încă), însăși viața alături de Zelda, soția sa, dintr-un mariaj tumultuos, care mi-a rămas în minte cu punct și virgulă. Firește, după aceea, am „săpat” după tot ce-a scris vreodată Scott Fitzgerald, ca să descopăr, de la capodopera Marele Gatsby și până la ultima povestire, un scriitor de geniu, despre care Ernest Hemingway spunea că „(…) talentul lui era la fel de natural ca desenul alcătuit de pulberea de pe aripile unui fluture”, iar Gertrude Stein, o altă pană somptuoasă a epocii, prezicea: „Fitzgerald va fi citit când mulți dintre contemporanii lui vor fi dați uitării”.
Iată-mă, așadar, ajunsă la vorbele lui Gertrude Stein! M-am surprins citindu-l pe Scott Fitzgerald chiar și acum, în secolul XXI, când parfumul „generației pierdute” s-aestompat de atât de mult timp. Nu puteam să ocolesc, sub nicio formă, propunerea Editurii Litera, care, într-o prezentare cartonată, de calitate, a oferit pieței – în premieră, în limba română – ultimul volum de povestiri al lui F. Scott Fitzgerald — Petrecere până în zori…
Spre surprinderea mea, am descoperit optsprezece povestiri care nu seamănă aproape deloc cu restul scrierilor lui Fitzgerald. Mi s-a părut, chiar, la un moment dat, că citesc Aventurile lui Huckleberry Finn, mai ales când i-am descoperit în — Detectivii de scandaluri — pe prietenii Basil și Riply, antrenați, inițial, într-un experiment tehnic, specific adolescentin, într-o încăpere de deasupra grajdului, apoi aflați într-o competiție puerilă, dar acerbă, pentru cucerirea grațiilor lui Imogene, o frumusețe adolescentină locală, „de familie” și cu restricții impuse de etichetă și o serie de alte obligații dictate de societate.
Mare povestitor, amator de detalii și creator de imagini ca nimeni altul, citindu-l pe Scott Fitzgerald vezi totul. Pari desprins de povestea ce-ți trece prin fața ochilor, și te vezi transpus într-un fel de balon care plutește deasupra tuturor oamenilor și întâmplărilor, atenția fiindu-ți captată chiar și de cele mai mici gesturi ale personajelor; și spun asta fiindcă nu-mi iese din minte, de pildă, nici măcar tabloul banal alcătuit din Doamna Bissel și musafirii ei picați pe nepusă masă, dar cărora, dintr-o obișnuință formată în ani de exercițiu al manierelor obligatorii în caz că-ți calcă cineva pragul, le servești „prăjitură și niște suc de struguri”; sau orice altceva, fiind de neconceput să „primești” în alte condiții.
Întâmplări, nenumărate întâmplări, urzeli neînchipuite, triunghiuri amoroase, personaje și locuri perfect conturate, o ușurință descriptivă rar întâlnită, toate la un loc îl recomandă, o dată în plus, pe Scott Fitzgerald, ca pe un specialist al artei, scrisul nefiind altceva, pentru el, decât un mijloc firesc de transpunere a tot ceea ce imaginația, alimentată, pe alocuri, de realitate, a putut plămădi.
M-a șocat, în povestirea — Două vini —, apariția personajului „Domnul Brîncuși”. Vă las plăcerea gustului cu cartea în mână și cu nedumerirea „o fi al nostru? o fi altul?” Rămâne să descoperiți.
Dacă mă întrebați pe mine, — Ultima fată din Sud –merită fiecare minuțel petrecut cu culegerea de povestiri în mână, dar și O familie în bătaia vântului sau Demonul. Dar despre gusturi am putea vorbi doar după ce parcurgeți toate cele optsprezece povestiri impecabil redactate ale volumului Petrecere până în zori; povestiri în care abundă tinerețea, în sine, și aerul proaspăt al adolescenței.
Mare viclean, Scott Fitzgerald face ce face și, după ce aproape că te convinge, în primele povestiri, că vei reîntâlni aceleași personaje și locuri, pe parcurs îți învălmășește planurile, purtându-te printr-o plajă largă de oameni, situații, încrengături sentimentale și alte alea, toate desprinse din viața unor personaje atent alese, încât să nu-l coboare pe autor nici cu această ocazie de pe piedestalul pe care însuși cititorul l-a urcat, odată cu primele cuvinte așternute pe hârtie.
O petrecere. Exact despre o petrecere vorbim cu acest volum în mână, care, de ce nu, ne-ar putea prelungi plăcerea până în zori, captați de frumusețea genului și de aerul de epocă emanat de fiecare filă în parte. O carte de lăsat moștenire, de citit de la o generație la alta.