Străinul – Albert Camus

Străinul lui Camus e un roman atipic. Un roman care nu are nicio legătură cu cititul de plăcere sau pentru relaxare şi e lesne de observat că autorul nici nu are vreo intenţie în a-l face plăcut. Viaţa personajului-narator Mersault ne este prezentată din momentul primirii veştii morţii mamei sale, veste care nu îl scoate din impasibilitatea ce ne va fi dat să aflăm că îl domină pe de-a-ntregul.

Astăzi a murit mama. Sau poate ieri, nu ştiu. Am primit o telegramă de la azil: „Mama decedată. Înmormântarea mâine. Sincere condoleanţe.” Asta nu înseamnă nimic. Poate că a fost ieri (Pag. 9).

Este un personaj aflat în derivă, pentru care nu există scopuri şi nici motivare în a face ceva. Parcă întreaga-i existenţă se ţese din pură inerţie, iar cei cu care intră în contact îi hotărăsc în mai mare măsură acţiunile decât el însuşi.

N-am spus nimic şi el m-a întrebat dacă vreau să devin prietenul lui. I-am spus că-mi era totuna. (Pag. 29)

Sau:

Seara, Maria a venit să mă aştepte şi m-a întrebat dacă vreau să mă însor cu ea. Am spus că îmi este totuna şi că puteam s-o facem dacă vrea. (Pag. 38)

Nu ştim însă dacă detaşarea şi nepăsarea eroului în ceea ce priveşte propria-i viaţă vine dintr-un puternic crez personal că orice ar face, lucrurile se vor întîmpla oricum aşa cum au fost „predestinate”, el fiind prea mic să se sutragă unei existențe oricum absurde sau dintr-o profundă lehamite faţă de societate (care oricum nu îl înţelege?). A doua ipoteză este susţinută de o replică a sa: Pe mine unul mă plictisea să le explic. (Pag. 47)

Prietenia cu un anume Raymond face ca şi Mersault să intre în „vizorul” unui duşman al primului, fără a avea vreo vină, intrând într-un joc cu un sfârşit tragic. Fratele unei femei pe care Raymond o bătuse îl urmăreşte pe acesta împreună cu nişte arabi pentru a se răzbuna. Se întâlnesc pe o plajă unde se încaieră, iar Mersault ţine revolverul în cazul în care Raymond va pierde, însă arabii fug în cele din urmă. După un timp, fără niciun motiv (Pentru mine era o poveste încheiată şi venisem aici fără niciun gând. Pag. 50), omul nostru decide să se întoarcă pe plajă să se plimbe, dar îl întâlneşte aici pe arabul cu care se bătuse Raymond (M-am gândit că n-aveam decât să fac stânga împrejur şi totul s-ar sfârşi. Dar o plajă întreagă vibrând de soare mă împingea din spate. Pag. 50). Arabul scoate cuţitul, văzând în prezenţa lui Mersault o ameninţare, iar cel din urmă trage patru glonţuri în bărbat.

Şi era ca şi cum aş fi bătut patru bătăi scurte în poarta nenoricirii. (Pag. 51)

Când judecătorul îl întreabă dacă își regretă crima, el îi răspunde: M-am gândit și am spus că nu simțeam atât regret veritabil, cât o oarecare plictiseală. (Pag. 60) Ceea ce gândește coincide cu ceea ce spune, nu disimulează nimic, nici regretul crimei, nici durerea pe care toți așteaptă să o vadă la moartea mamei. Acționează după cum îi dictează propria conștiință, și nu așa cum așteaptă ceilalți să îl vadă acționând. La proces, avocatul său este un fel de exponent al societății ce anulează individul, substituindu-i-se lui Mersault, prin folosirea persoanei întâi atunci când vorbește despre el: Mă reducea la zero și, într-un anume sens, mi se substituia.

La fel cum personajul kafkian nu poate să iasă din corpul său de gândac, nici Mersault nu poate să își schimbe firea și, indiferent de împrejurări, nu poate să acționeze altfel decat așa cum a fost ”programat”. În ambele cazuri, tocmai pentru că sunt diferiți și nu se încadrează în niște tipare, societatea îi vede ca pe niște intruși ce trebuie ”exterminați”, anulați.

Cartea poate fi comandată de aici, beneficiind de transport gratuit.

Scroll to Top