Minciuni pe canapea – Irvin Yalom

– Dacă aș voi să zgudui copacul acesta cu mâinile, n-aș putea s-o fac. Ci vântul pe care nu-l vedem, îl frământă și-l încovoaie cum îi place. Tot așa și noi suntem încovoiați și frământați de niște mâini nevăzute. Atunci tânărul se sculă încremenit și-i spuse : „Aud pe Zarathustra și tocmai la el mă gândeam.

– De ce te înspăimântă lucrul ăsta? Lucrul ăsta e în om ca și în copac. Cu cât mai mult vrei să te înalți spre înălțimi și seninătate, cu atât mai adânc se afundă rădăcinile în pământ, în beznă și prăpastie, – în rău.

– Da, în rău ! exclamă tânărul. Cum e cu putință să-mi fi pătruns sufletul ?

Zarathustra prinse a zâmbi și grăi : Sunt suflete pe care n-ai să le ghicești nicicând, afară doar de le vei născoci.  (Friederch Nietzche)

O carte cu și despre analiză, nu poate fi o carte obișnuită. Fie că-i permiți să te „atingă”, fie că vrei să te ții tare și să spui nonșalant: „E doar beletristică!” (amăgindu-te, astfel!), ea se prelinge cu ne-simțire în pânzele sufletelui (sau ale sinelui, ca să păstrăm aparențele domeniului despre care vorbim), pe care le inundă după bunul plac.

Deși principiul lui Kogălniceanu („Vom judeca cartea, iară nu persoana!”) trebuie să primeze oricând în receptarea unei opere, trebuie să dăm Cezarului ce-i al său, oprindu-ne, preț de câteva cuvinte, la autorul romanului – Irvin Yalom. Născut în 1931, în Washington, într-o familie de imigranți ruși, și-a manifestat devreme pasiunea pentru literatură. Presiunile familiei îl îndreaptă spre o carieră medicală, dar Yalom găsește o portiță, cu adevărat cathartică: se specializează în  psihiatrie. De aici până la eminentul psihiatru ce se afirmă prin numeroase studii de specialitate nu mai e cale lungă. Debutează ca romancier târziu, abia în 1992, cu primul său roman – Plânsul lui Nietzsche. Astfel, pasiunea pentru filozofie se relevă a fi o altă constantă preocupare și pasiune a sa. Cu siguranță la el se referă prin cuvintele pe care le pune în gura protagonistului din Minciuni pe canapea, Ernest Lash: Îi plăcea la nebunie declarația lui Nietzsche că cei mai mari copaci trebuie să-și înfigă adânc rădăcinile în întuneric, în rău. (p.87) Într-adevăr, cartea, în esență, este despre „copaci” mari care-și au rădăcinile ascunse în cele mai negre întunecimi.

La o primă privire, subiectul ar părea încâlcit. Psihanaliști, pacienți, avocați, escroci care interacționează și cu unii, și cu alții. O pânză de relații și sentimente amplă și fragilă în același timp. Ernest Lash, un tânăr psihanalist care încă mai face ședințe de supervizare cu unul dintre cei mai apreciați psihoterapeuți, Marshal Streider, are un pacient cu grave probleme de autonomie, Justin Astrid. Ani de zile s-au întâlnit, în speranța că Justin va găsi puterea să o părăsească pe Carol, soția acaparatoare, care ia toate deciziile în numele lui, dar fără care se simte paralizat. După ani de terapie, Justin îl anunță brusc pe Ernest că a părăsit-o pe Carol,după ce s-a îndrăgostit de o tânără, aproape adolescentă. Ernest nu-și poate controla sentimentul de instatisfacție, de eșec, fiindcă Justin nu a reușit să se desprindă în urma terapiei, ci numai pentru că a apărut o femeie de care s-a folosit precum de o cârjă să iasă din relația toxică. Carol, soția părăsită, nu poate accepta că „mormolocul” a făcut un astfel de pas decisiv. Nici vorbă că și-ar fi dorit să rămână în căsnicia cu Justin, dar sentimentele de furie, agresivitate, frică, anxietate au lovit-o brusc și pentru a scăpa de ele nu vedea altă cale decât aceea de a-l lovi decisiv pe fostul soț. Convinsă că psihoterapeutul a fost cel care l-a mobilizat pe Justin să o părăsească, pune la cale un plan perfid: îl va seduce pe Ernest, iar apoi acesta își va pierde toată credibilitatea, fiind sancționat de comisiile de etică. Ca efect principal, Justin va suferi enorm pentru ceea ce a pățit psihoterapeutul său, la care ajunsese să țină foarte mult. Sub pseudonimul Carolyn, începe ședințele de psihoterapie cu Ernest, iar farmecul feminin pe care-l emană devine tot mai incomod pentru el. Pe ce „cărări” vor ajunge cei doi în urma ședințelor, e greu de intuit inițial. În orice caz, tehnica lui Ernest, preluată de la Jung, de a crea un nou limbaj de terapie pentru fiecare pacient (p.277) devine din ce în ce mai incomodă, fiindcă nu poate să o suprapună peste sexualitatea cu care Carolyn încearcă să-l ademenească. Dacă o refuză brutal, ar putea periclita definitiv procesul de vindecare. Dacă acceptă, renumele lui va rămâne murdărit pentru totdeauna. Dilema e grea, aparent ireconciliabilă.

Cartea este, fără îndoială, un superb duel al ideilor. Psihanalistul se luptă cu mintea omenească, în încercarea de a-l ajuta pe fiecare pacient să găsească liniștea, împăcarea, fericirea. Vulnerabilitatea este cea care îl face să trăiască limitat, închistat în modele adânc imprimate de experiența vieții timpurii. Cel mai puternic ea se manifestă în fața singurătății și a nevoii de iubire.

Fără îndoială nu există alb și negru în psihoterapie, deci cu atât mai puțin în carte. Nu există personaje pozitive sau negative. Cel mai răzbunător, crud personaj ar fi putut părea la un moment dar Carol, soția părăsită. Dar senzația se dovedește înșelătoare în final. De fapt, tot pe tărâmul incertitudinii ne aflăm și la sfârșitul cărții, când practic începe o nouă ședință în care ni se sugerează că femeia, vindecată de remușcări și dorințe vindicative, îi va dezvălui psihanalistului, cu care a construit o relație autentică, bazată pe sinceritate (!!), care a fost scopul ascuns al terapiei, încă de la început:

— Nimic nu-i mai important decât să fim sinceri unul cu celălalt.

— Și orice aș spune aici e acceptabil, nu? Orice e acceptabil, atâta vreme cât sunt sinceră.

— Bineînțeles.

— Atunci, am să-ți destăinui ceva, a zis Carol.

Ernest a încuviințat din cap pentru a o liniști.

— Ești gata, Ernest?

Ernest a încuviințat încă o dată din cap.

— Ești sigur, Ernest?

Ernest a zâmbit cu subînțeles. Și puțin cam plin de el – dintotdeauna bănuise că pacienta lui, Carolyn, ascunsese de el unele laturi ale ființei ei. Și-a luat blocnotesul, s-a cuibărit confortabil în scaunul lui și a spus:

— Mereu sunt gata să aud adevărul. (p. 391)

Habar nu are Ernest ce urmează să-l „lovească”. Noi, nici atât, fiindcă replica lui încheie această călătorie minunată, profund revelatoare, pe tărâmul psihanalizei, în patria replicilor inteligente și sensibile, zdrobitoare și tămăduitoare totodată.

Nu vă avântați în lectură dacă psihoterapia vă pare din categoria „povești”. S-ar putea să vă scoată mai mult decât ați dori din zona voastră de confort. Dar nu uitați că evoluție nu puteți cunoaște fără revoluție! Interioară, aceea provocată de cuvântul care spune adevărul…

Cartea poate fi comandată de aici, beneficiind de transport gratuit.

Scroll to Top