Jocul cu mărgele de sticlă – Herman Hesse

– Adevărul există, dragul meu! Dar «învățătura» pe care o râvnești, învățătura absolută, desăvârșită, singura care te poate face înțelept, aceea nu există. Nu trebuie nicidecum să năzuiești către o învățătură  desăvârșită, prietene, ci către propria ta desăvârșire. Dumnezeirea se află în tine însuți, nu în noțiuni și în cărți. Adevărul este trăit, nu predat de la catedră. Fii gata de luptă, Josef Knecht, bag de seamă că ea a și început.

Am știut de la bun început că această carte va fi o provocare. Și acum, la finalul lecturii, pot spune că nici pe departe n-am intuit în ce măsură va deveni chiar mai copleșitoare decât credeam. N-a fost deloc un „joc” să o citesc, a fost o luptă dublată de plăcere cum rareori se întâmplă în viața unui cititor. O sinteză a ei, o recenzie, în termeni comuni, pare o încercare ilară, dar inevitabilă și necesară.

Tânărul Josef Knecht este un elev înzestrat cu o inteligență deosebită, căreia i se adaugă un extraordinar simț al muzicii și al intuiției în toate domeniile importante ale științei. Fără a avea o obârșie câtuși de nobilă, ba mai mult, nici măcar nu se știe proveniența lui, el urmează calea prescrisă numai celor iluminați, născuți pentru a trăi întru spirit și pentru a răspândi în jurul lor o neostoită sete de cunoaștere, bunătate, înțelepciune, armonie, echilibru.

Prin mijlocirea marelui Maestru de muzică ajunge să urmeze cursurile școlilor de elită, cu scopul ultim de a pătrunde în Ordin, în celebra Castalia, descrisă, la un moment dat, pe cât de scurt, pe atât de total – „aristocrație a spiritului”. Fără a dezamăgi vreo clipă așteptările celor care-i formează spiritul veșnic dornic să absoarbă cunoașterea, tânărul urcă treaptă cu treaptă, stăpânind noi și noi niveluri ale ei, până la cea de jucător cu mărgelele de sticlă (o metaforă a cunoașterii totale, enciclopedice). Încununarea finală a harului ce-i poartă pașii pe această cale este momentul în care Josef este investit în funcția de magister ludi, conducătorul suprem al jucătorilor cu mărgele de sticlă, al Ordinului și al autorității educative. Până să ajungă aici, el a demonstrat, fără ca măcar să-și propună, faptul că este hărăzit celei mai înalte funcții, deoarece în el se unesc atât de tainic și firesc toate darurile primite de vreo ființă umană (inteligență vie, dorință înflăcărată de cunoaștere, finețe psihologică, fizic rezistent, capacități sufletești neobișnuite, putere extraordinară de influență asupra tuturor celor cu care interacționează de-a lungul vieții), așadar o astfel de responsabilitate i se potrivește, putându-și-o îndeplini fără ezitări și căderi.

Câteva personaje îi vor pecetlui destinul, însă efectul este unul reciproc, deoarece inevitabil și el îl va marca pe al lor în aceeași măsură în care și el le va marca: Maestrul de muzică (cel care îl selectează și-l recomandă școlii de elită), Plinio Designon (elev-oaspete al Castaliei, care, după stadiul parcurs aici – inițierea în tainele jocului cu mărgele de sticlă și în ale meditației -, se va întoarce în lumea comună, cea a trăirii directe, în istorie), Tegularius  (inteligentul și deopotrivă depresivul său coleg, prieten și, ulterior, ajutor principal, odată instaurat în funcție) și Ferromonte, unul dintre colegii și bunii săi prieteni. Mai putem adăuga și numele lui Tito, fiul lui Plinius, cel pe care, la retragerea din funcție trebuia să-l educe, să-l cizeleze spiritual, să armonizeze în ele calitățile deosebite moștenitede la ambii părinți, dar care se uneau în sufletul său provocând lupte lăuntrice, chemări contrare. Apucă să facă acest lucru prea puțin, însă influența sa asupra adolescentului este cât se poate de puternică, marcându-i iremediabil destinul, în ciuda scurtei perioade în care s-a aflat în preajma nobilului magister ludi.

L-am lăsat intenționat separat pe cel mai influent – pater Jakobus. Trimis pentru o perioadă nedeterminată la mănăstirea Mariafels, unde patrona acest ales al spiritului catolic, din dorința Ordinului de a-l înmuia pe bătrânul ce nu-i are la suflet și nici la inimă pe olimpienii castalieni, Knecht reușește ceea ce nimeni nici măcar nu visa. Căci dacă maeștrii își doriseră doar o îmbunare a bătrânului preot, tânărul jucător cu mărgele de sticlă reușise mult mai mult de atât: a legat o prietenie spirituală cu pater Jakobus prin care l-a câștigat definitiv de partea Castaliei, înțelegând că acești oameni ai trăirilor spirituale laice se aseamănă prin „credința” lor în cunoaștere, mai mult decât ar fi fost dispus să accepte inițial, cu catolicismul. Castitate, trăire în izolare față de lumea profană, cu instinctele, durerile și bucuriile ei, sustragere din fața istoriei, cam așa poate fi definită lumea celor care trăiesc în mijlocul Castaliei, dar și al mănăstirii.

Paradoxul pe care-l trăiește Knecht, și care, se pare, îi va curma misiunea mai repede decât și-ar fi dorit cei din jurul său, este acela că, deși nu și-a dorit niciodată recunoașterea calităților sale, funcții nici atât, cei  din jur au văzut în el un iluminat, un mentor desăvârșit, astfel încât nu au avut vreo ezitare când a fost necesară realegerea unui magister ludi. Calea sa nu a fost nicidecum una ușoară, însă calitățile sale neobișnuite i-au deschis-o, pas cu pas, cu atât mai mult cu cât, după cum îl avertiza Maestrul de muzică, „pe căi lipsite de primejdii îi trimiți numai pe cei slabi”. El nu era nicidecum dintre cei slabi… sau, cel puțin, nu până la un moment de cotitură al vieții, când maestrul jocului va simți că în el se adulmecă trăiri și gânduri incompatibile cu funcția supremă ce o deține. Destinul său era previzibil, ținând cont de ceea ce rămase însemnat ca fiind gândurile sale de la începutul magistraturii: Nu trebuie să ne refugiem din vita activa în vita contemplativa, nici invers, ci să ne situăm între amândouă, trăindu-le alternativ, să fim în amândouă la noi acasă, să ne împărtășim din amândouă. Viața de asceză contemplativă, de retragere din calea valurilor vieții, i s-a potrivit până când a simțit că mai este loc de formare, că mai are ce „sculpta” la propria devenire. Ulterior, însă, calitățile sale de pedagog înnăscut, de inițiat care nu poate trăi fără a împărtăși din tainele sale, îl fac să i se nască în suflet dorința de a se întoarce la viața simplă a celui care educă, aceea de învățător, care, de altfel, este și primul sens al lui magister ludi.

Nu e loc de certitudini la final. De fapt, întregul roman este bazat pe o incertitudine voită, fiind descris de autor drept „o încercare de biografie a lui Josef Knecht, magister ludi…”. Dacă ar fi să recomand vreo categorie de posibili cititori aș spune, totuși, fără ezitare, că ea nu poate fi decât una restrânsă. Îți trebuie exercițiu, răbdare, concentrare să duci la final o carte mai sinuoasă decât căile unui labirint. Nu de puține ori m-am simțit și eu prinsă în el. Nici acum nu știu dacă am găsit „ieșirea”, dacă într-adevăr am intuit măcar pe jumătate bogăția ideilor cuprinse între copertele unei cărți rare. Aș vrea să o recitesc, dar știu că înainte va trebui să-mi cizelez puterea de concentrare. Să fiu mai mult „cel care-și poartă averea cu sine”, după cum suna o „traducere” a numelui Knecht.

Cartea poate fi comandată de aici.

Scroll to Top