Să nu pronunți: noapte – Amos Oz

Niciodată nu mi-a luat o lună încheiată să citesc un roman bun. Cu această excepție. Amos Oz, o poate spune oricine, nu este un autor pe care să-l fușărești și nici unul care poate fi înțeles din prima. În niciun caz, nu este unul pe care să-l expediezi în timpul unei călătorii ceva mai lungi cu trenul. Fiecare frază a lui Amos Oz se cere citită de două ori, ajungându-se la o situație cel puțin ieșită din comun: nu se poate să nu te regăsești pe undeva, pe-acolo. Iar acest lucru izvorăște, cred, din imboldul pe care Amos Oz îl simte, în aproape toate cărțile sale, de a gravita în jurul relațiilor intime stabilite în interiorul unui cuplu, al unei familii, în fine, accelerând în special pe problemele – atât de variate – care se nasc în acel spațiu lăuntric. Disecând fiecare frază, ajungi, în cele din urmă, să te întrebi dacă nu cumva problemele oamenilor sunt atât de comune, încât este firesc să te regăsești în toate; sau, dacă nu ți se întâmplă asta, te întrebi dacă nu cumva Amos Oz o fi vreun ins care a trăit câteva vieți anterioare, reușind însă, spre deosebire de ceilalți muritori, să țină minte frânturi coerente din acele existențe, adeseori mai complexe decât aceasta.

Cuplul ieșit din tipare de care se ocupă Amos Oz în „Să nu pronunți: noapte” este alcătuit din Noa, o profesoară energică de nici 40 de ani și Teo, un sexagenar care a adunat, atât din viață – a călătorit singur, timp de zece ani, printre indieni, în America Latină, este inginer de succes etc. – cât și din Războiul de Independență, al cărui erou este, suficiente experiențe care să-l transforme într-un individ tipicar, obsedat de propriile trăiri interioare, toate acestea transformându-l într-un personaj introvertit, alături de care doar o femeie ca Noa ar fi putut să viețuiască. Iar cum contrastele adeseori stabilesc existențe comune liniștite, la fel s-a întâmplat și în cazul celor doi, ei ducându-și zilele într-o rutină confortabilă, ba, mai mult, fiind chiar fericiți.

Cum însă nicio fericire nu este făcută să dureze, la fel s-a întâmplat și cu globul de cristal al uniunii banale – și perfecte? – dintre cei doi protagoniști, stabiliți într-un oraș amplasat în plin deșert, rod al imaginației autorului și denumit, la întâmplare, Tel Keidar. Moartea stranie a unui elev al lui Noa (moarte survenită în urma consumului de droguri) tulbură din temelii existența pașnică a ciudatului cuplu. Intervin evenimente care îi pun pe cei doi la încercare, care îi solicită mental și sufletește, mai ales când tatăl copilului decedat, om de afaceri, intenționează să înființeze în orășelul Tel Keidar, altfel anost și lipsit de orice formă de ieșire dintr-un cotidian parcă inert, un centru de dezintoxicare. Bineînțeles, cine altcineva să-l conducă, dacă nu tocmai Noa, cea mai potrivită pentru o astfel de poziție. Excelent vârtejul sufletesc și preocupările tuturor în privința înființării acestui centru, considerat, în cele din urmă, dubios, respectiv căzut în desuetudine.

Amos Oz reușește, prin numeroase detalii și întâmplări aparent neînsemnate, să construiască un tablou perfect al iubirii dintre Noa și Teo. Cititorul deslușește o iubire stranie, pigmentată cu trăiri firești pentru niște oameni uniți de multe lucruri, dar separați, totuși, de cincisprezece ani importanți; ani care, mai ales lui Teo, îi trezesc frământări și analize perpetue. Ca orice iubit cu mult mai în vârstă decât femeia de lângă el, este copleșit de temeri, îi consideră tinerețea un adversar, dar, cu toate astea, știe, grație vârstei, cum să facă să mențină viu focul acestei legături, reușind să fie atent, să renunțe în diverse ipostaze sau să accepte lucruri ilogice, în altele.

Cu toate acestea, vocea cea mai asurzitoare care răzbate din acest roman este cea a deșertului. Descrierile frecvente și detaliate ale imensității pustii face din deșert nu un pământ pe care se calcă, ci aproape o cupolă, situată undeva deasupra, care acoperă și domină. Frecventele apariții ale deșertului transformă romanul într-unul liniștit, tăcut chiar, predominat de descrieri înfipte până în plăselele celor mai lipsite de importanță amănunte.
Simți, în „Să nu pronunți: noapte!”, chiar poezie, trăiri profunde, calm desăvârșit, evenimente din viață care de cele mai multe ori nu pot fi redate în cuvinte, ci doar trecute prin filtrul simțirilor celor mai adânci, cu deșertul infiltrându-se până în cele mai ascunse celule și neștiind, la final, dacă nu cumva despre propriul deșert din fiecare vorbește, de fapt, Amos Oz.

Am citit și cărți mai bune ale lui Amos Oz. Mai vii. Aceasta însă, fără a fi pe primul loc în topul propriilor mele preferințe din panoplia autorului israelian, degajă un aer aparte, care mi-a oferit trăiri și liniști ce echilibrează perfect balanța înclinată serios de tumultul zilnic căruia-i suntem cu toții umili prizonieri.
Cartea poate fi cumparata de aici.

Recenzie scrisă de Eugenia Crainic.

Scroll to Top