Probabil mulți cititori se așteaptă ca o carte cu un asemenea titlu să fie un fel de ghid, un „mod de folosire”, un ceva concret care să-i transforme în artiști ai iubirii. Ei bine, îmi pare rău, din start vor fi dezamăți.
Cartea lui Erick Fromm, apărută în 1956, este, fără discuții, una necesară. Cele 34 de limbi în care a fost tradusă sunt o mărturisire directă succesului ce o caracterizează. Dar substanţialitatea e dată de faptul că reprezintă, în primul rând rodul, muncii psihanalistului și lămurește, de la bun început, faptul că nu oferă „sfaturi facile privind arta de a iubi” (p. 17).
Nimic nu e facil în ceea ce privește ideile întâlnite. Nici măcar motto-ul ales de autor:
Cel ce nu știe nimic nu iubește nimic. Cel ce nu poate face nimic nu înțelege nimic. Cel ce nu înțelege nimic este un nimic. Dar cel ce înțelege este în stare să iubească, să priceapă, să vadă… Cu cât mai multă cunoaștere căpătăm asupra unui lucru, cu atât mai multă este iubirea… Cel ce crede că toate roadele se coc la vremea cireșelor nu știe nimic de struguri. (Paracelsus)
O idee (preconcepută) spune că iubirea se risipește odată ce oamenii se cunosc în profunzime. De parcă odată încheiată o carte care te-a captivat se șterge din memorie. Aș spune că abia atunci devine mai importantă, la final, pentru că ți-a câștigat atât de mult atenția încât știi sigur că o vei reciti. Nu spun că exact la fel stau lucrurile și în privința oamenilor, dar cred că oamenii se descoperă în toată frumusețea lor abia după ce se „parcurg” reciproc. Sigur că, având acum argumentele lui Fromm, pot reitera că niciodată nu am crezut în celebra afirmație „Dragostea durează trei ani” (deși cartea chiar mi-a plăcut!). Şi cu o astfel de revelație, pot să afirm că m-a câștigat definitiv Fromm. Cartea, de fapt!
Cartea este structurată în patru capitole și abordează două aspecte esențiale ale problematicii iubirii: teoria iubirii (cap. II) și practica acesteia (cap. IV).
Capitolul I lămurește problema ridicată de titlu. „Este iubirea o artă?”, se întreabă Fromm. Pentru a elucida acest aspect, autorul pornește de la fapul că oamenii sunt toți dornici de iubire, dar „aproape nimeni dintre ei nu se gândește că ar avea ceva de învățat despre iubire” (p. 21).
Prima discuție care se ridică este aceea că „majoritatea oamenilor văd problema iubirii ca fiind în primul rând aceea de a fi iubit, mai degrabă decât aceea de a iubi, de a avea capacitatea de a iubi” (p. 21). În vederea atingerii acestui deziderat, căile sunt diferite: succesul, puterea, bogăția, evidențierea atractivității, îmbrăcămintea, cultivarea unor maniere plăcute, conversațiile interesante, modestia etc. Pe scurt, cultura noastră înțelege că a fi iubit necesită un amestec între popularitate și senzualitate.
O altă premisă ce stă la baza atitudinii că nu se poate învăța nimic despre iubire este aceea că „problema iubirii este problema unui obiect, și nu aceea a unei facultăți” (p. 22). Iubirea e simplă, complicată e aflarea obiectului potrivit; cam astfel s-ar „traduce” afirmația de mai sus. Iar „obiectul” potrivit trebuie să fie, neapărat, atrăgător (mai ales fizic).
A treia eroare, în capcana căreia cad mulți dintre cei care cred că iubirea nu se învață, vine din confuzia dintre experiența inițială de a cădea pradă dragostei și starea permanentă de a fi îndrăgostit, de a menține o stare de dragoste. A socoti atracția puternică pe care o simt doi oameni unul față de celălalt drept dovada intensității iubirii lor este o cea mai sigură cale către eșec. Iar „trezirea” din această „nebunie” este dureroasă. Intensitatea atracției ar arăta, după Fromm, „doar cât de singuri se simțeau înainte” (p. 24).
Probabil cel mai important aspect pe care ar trebui să-l întelegem este acela că „iubirea este o activitate, nu un afect pasiv, ea înseamnă să te implici, și nu să te lași pradă. La modul general, caracterul activ al iubirii poate fi descris spunând că iubirea înseamnă, în primul rând, să dai, și nu să primești” (p. 41).
Abordând probleme teoretice precum iubirea fraternă, maternă, erotică, de sine și de Dumnezeu, atingând apoi aspectul dureros al dezintegrării iubirii în societatea occidentală contemporană, Erick Fromm încheie studiul său asupra iubirii cu aspecte ce țin de latura pragmatică a acesteia. Deși nu dă nicio „rețetă”, autorul identifică anumite cerințe generale necesare însușirii unei arte, indiferent că e vorba de tâmplărie, medicină sau iubire. Disciplină, concentrare, răbdare și o preocupare majoră în ceea ce privește dobândirea unei măiestrii în orice artă sunt condițiile sine-qua-non ale stăpânirii acesteia.
În încheiere îi dau cuvântul tot autorului pentru a vă convinge că „Arta de a iubi” e o carte care merită a fi… iubită:
„Iubirea imatură spune: Te iubesc pentru că am nevoie de tine. Iubirea matură spune: Am nevoie de tine pentru că te iubesc” (p. 169).
Dacă vă e greu să vă decideți cum se trece de la una la alta sau în care etapă sunteți, cel mai probabil lectura acestei cărți va aprinde cel puțin niște luminițe spre înțelegere, dacă nu va lumina în întregime drumul spre (auto)cunoaștere. Artiști să deveniți! Fiat amor!