Titlu: Andrea Delfin
Autor: Paul Heyse
Editura: Litera
Anul: 2013
Pagini: 284
Nota noastră: 8
„Se zice că dragostea se naște într-o clipă, dar că prietenia are nevoie de un lung răstimp de încercare. Dacă judec după iuțeala cu care s-a născut sentimentul meu, trebuie să cred că ceea ce mă reține aici este dragostea.”
Cele patru nuvele ale lui Paul Heyse (Andrea Delfin, În căutarea fericirii, Jorinde, Măgărița) au fost o incursiune neașteptată în scrierile de tip (neo)romantic, o completare fericită a lecturilor personale din acest curent. Tristețea e că Heyse este un scriitor prea puțin promovat și tradus la noi, în ciuda faptului că e vorba despre un laureat Nobel (1910).
Andrea Delfin este socotită capodopera nuvelisticii sale și ca întindere e cea mai vastă dintre cele patru. Surprinde un destin nefast, cel al lui unui tânăr de viță nobilă, prigonit pe nedrept – Candiano – care suferă pierderi ce-l marchează pe viață, astfel încât singurul gând ce-i mai animă instinctul vital este dorința e răzbunare. Deși tânăr, viața l-a copleșit în așa măsură încât bucuriile specifice tinereții și maturității îl lasă complet indiferent. Pe fundalul unei Veneții bântuite de crime, răzbunări, povești de iubire născute din interes, prea puțin din sentimente pure, scriitorul urmărește călătoria lui Candiano spre capătul vieții, retras aici sub pseudonimul Andrea Delfin. Finalul nuvelei sugerează că destinul stă sub semnul nefast al sorții, căreia nu i te poți sustrage, subliniind în același timp că omul, singur, nu e în măsură să-și aranjeze destinul, fiindcă e supus greșelii.
A doua nuvelă e cea care surprinde cel mai tare prin întorsura pe care o ia acțiunea spre final. În căutarea fericirii prezintă călătoria unui tânăr aflat la vârsta potrivită căsătoriei înspre posibilia viitoare soție. Această călătorie se poticnește la hotelui „Cocoșul Alb”, unde o întâlnește pe Lena, o fată nici prea tânără, dar nici prea bătrână, care-l va cuceri iremediabil, fără ca vreunul dintre ei să-și fi dorit/propus acest lucru. Povestea vieții ei, prea tristă, prea grea pentru cineva care n-a supărat cu nimic soarta și n-a făcut decât să trăiască după o morală autentică, lăsată moștenire de părinții săi, stă scrisă în privire, în mers, în suflet. Suferințele trecute sunt încrustate pentru veșnicie pe chipul ei, ceea ce nu-i știrbește cu nimic farmecul, deoarece, se pare, femeia îi atrage ca un magnet pe toți bărbații care poposesc acolo, ba, mai mult, ca un ajutor subînțeles, frățesc, aceștia transmit tuturor care urmează să înnopteze la hotel, să evite cu orice chip privirea fetei, fiindcă altfel vor fi seduși iremediabil.
Jorinde este o scriere ce uzează din plin toate mărcile romantice: frumusețe nepământeană, dorința de răzbunare, identitate falsă, dragostea imposibilă/interzisă. Tânăra străină ce apare în oraș și se folosește de numele Jorinde este mai legată de aceste ținuturi decât și-ar dori localnicii, mai ales unul dintre aceștia, cap de familie cu renume și stare materială deosebită, tată a doi băieți al căror destin se va uni, în mod nefast, de cel al străinei. Mânată doar de gândul răzbunării (pentru că destinul fetei a fost unul profund nedrept), cu care a venit în oraș, Jorinde va fi trădată de propria inimă, în care nu credea că se mai pot naște sentimente copleșitoare, autentice, de dragoste sinceră.
Măgărița este o nuvelă care, prin titlu, pare în contradicție cu temele grave din cele trei precedente. Încă din primele pagini povestitorul rostește întrebarea, aparent ilară, „Credeți că și măgarii se duc în cer?”, dar ea nu justifică deloc atitudinea pripită, de a desconsidera scrierea din cauza faptului că subiectul pare a fi unul facil. Nuvela se organizează în jurul unei nedreptăți, care crește în intensitate cu fiecare pagină, impresionând până la lacrimi cititorul. O familie mai neobișnuită (o bătrână, fiica ei „cu mintea neîntreagă”, copila ei din flori și măgărița lor) trăiește în condiții deplorabile la marginea unei păduri. Născute sub semnul nefast al nenorocului, toate cele patru ființe (pentru că măgărița este un membru cu drepturi depline al familiei) vor fi înghițite de un tăvălug al întâmplărilor tragice, fără ca măcar să fi avut vreo vină de plătit.
Folosindu-se de tehnica povestirii în ramă, Paul Heyse creează niște tipuri umane specific romantice, al căror destin se leagă inevitabil de probleme fundamentale precum: onoarea, iubirea pierdută și nefericită care alternează cu iubirea-pasiune și iubirea-agape (în toate textele apare cuplul mamă-fiică). Așadar cartea se adresează în primul rând iubitorilor acestui curent literar, dar cred că e o lectură potrivită și celor care nu au încă puterea de a discerne operele în funcție de curente literare/culturale. Antiteza ca figură predilectă, imaginile și sentimentele puternice, copleșitoare, pe alocuri, încât par ireale, constituie aspecte care au, de regulă, succes la tinerii cititori, tocmai pentru că ei sunt la vârsta la care sufletul vibrează la preaplinul emoțional și pot găsi în nuvele o oglindă pentru cele mai ascunse trăiri ale lor.
Am citit cu plăcere cartea. Se citește ușor. E adesea previzibilă, dar numai pentru cei familiarizați cu imaginarul romantic. Mi-e greu să desemnez nuvela preferată, pot spune doar că Măgărița nu m-a impresionat mai puțin decât Andrea Delfin, socotită capodopera. În căutarea fericirii și Jorinde exploatează aspecte similare ale sufletului feminin, dar nu identice, ca atare sunt și ele cât se poate de atractive. Cert e că am redescoperit literatura romantică după o lungă perioadă în care nu am citit nimic specific ei și nu mai credeam că acest fel de a scrie mă poate impresiona. Probabil toți cititorii cu ceva mai multe cărți parcurse cad în această capcană. Sau nu?