Ars Nevrotica – A. Raneur

„Nu pierde vremea cumpărînd stilouri,
Peniță sau călimară!
Poezia se scrie pe sînii unei femei,
Cu ceară, nisip și whisky.”

Acesta este motto-ul care precedă, în subconștient, cartea autorului A. Raneur, Ars Nevrotica, de la început până în finalul ei. Plasându-se în stilul poeților americani, poezia lui A. Raneur depășește granițele acestuia, autorul diversificând elementele de umplere a acelui conținut poetic, trecând prin paginile fiecărui inițiat care l-a influențat:

De la Eminescu am învățat metafora
De la Arghezi, intimitatea
Nichita m-a învățat să construiesc versuri
Blaga, atmosfera,
Barbu, completitudinea și chintesența –
Ca un pungaș, de la Bacovia am furat notele […]
din griuri și din violet
Frați de cruce i-am avut pe Verlaine și Baudelaire

Având în vedere mai multe perioade, structura poemelor e prezentată uniform, de laCapriciile unui poet, Piedestalul muzei, Decăderea muzei, Ecce Homo, Alcovul muzei – între Scylla și Caribda, Le silence, Între solitudine și solitudine și se finalizează cu Note de realism.

Întregul volum este dedicat muzei, în care primele părți tind spre o cunoaștere naivă a muzei și a artei, prezentarea celei din urmă fiind subtilă, inocentă: „pe o pătură de iarbă/ întinsă peste umărul tău stîng,/ te cuprind într-un dans”; „vise absurde se mototolesc în jurul meu/ ba cred că ard, ba mă simt deitate;  nici nu te cunoșteam prea bine,/ nu știam cine ești, cine vei fi/ dar soarele îmi spunea deja/ că te iubesc, te voi iubi”. De la nesiguranța începătorului, în următoarele texte este observată o evoluție spre maturitate: „cui îi pasă de sînul tău rece/ de ochiul tău rece/ de furtuna din sufletul tău?”; „pe sînii tăi, iubito,/ îmi plimb pierdută mîna […]/ pe sînii tăi, iubito, îmi plimb gura-nsetată”.

Decăderea muzei scoate la iveală încrederea pierdută, astfel încât sânul nu va mai reprezenta simbolul feminin dăinuitor: „mi-am pierdut încrederea/ în harul tău de tămăduitoare,/ cu farmecele ascunse în corset!”

Nebunia, arta, artiștii, muza, sânii denotă reprezentările cele mai însemnate care transcend întreaga colecție de poeme. Însă, dintre toate acestea, sânii sunt cei care rămân și însoțesc arta și după despărțire: „ți-aș contopi sînii într-un altar/ la care să mă închin zilnic”, „ți-am frământat sînii/ ca pe o carte de poezii”.

Idealismul de la început se stinge spre final, astfel încât de multe ori muza tace, ca mai apoi să urmeze tăcerea despărțirii: „mi-ai fost de mare ajutor:/ mi-ai distrus viața!/ du-te la dracu’ și rămâi acolo”.

Ultimele poeme aduc în prim-plan solitudinea, speranța, himera în care notele de realism vor fi cele care vor rămâne, iar„atunci când mă raportez la poezie, la artă,/ lumea nu mai e urîtă,/ lumea e frumoasă”.Cele din urmă versuri ale volumului dăinuie prin cunoaștere, siguranță, normalitate în raport cu necunoașterea, nesiguranța și anormalitatea.
Cartea poate fi cumpărată de aici.

Scroll to Top