Ziua robul lui Dumnezeu Ustin râde de lume, dar noaptea o plânge.
Sunt operele unui scriitor rus contemporan automat validate doar pentru că este pus undeva alături de scriitori precum Dostoievski, Tolstoi, Bulgakov ş.a.m.d, având astfel un avantaj faţă de ceilalţi, sau este mai degrabă un act de curaj să încerci să îţi faci loc printre aceşti monştri sacri ai literaturii, creaţia ta fiind încontinuu raportată la cea a predecesorilor tăi?
Şi Evgheni Vodolazkin face parte dintre scriitorii ruşi contemporani în jurul cărora se creează această polemică. A spart gura târgului, ca să zic aşa, cu romanul Laur (Editura Humanitas, 2014), prin care îşi valorifică profesia de specialist în literatura rusă veche prin plasarea acţiunii în Rusia Evului Mediu.
Teme precum iubirea, credinţa, timpul (sau mai degrabă ideea de absenţă a timpului – atemporalitatea), suferinţa şi sacrificiul se împletesc în roman prin experienţele personajului principal Arseni, conferindu-i acea complexitate demnă de o capodoperă.
După moartea părinţilor doborâţi de ciumă şi cea a bunicului Hristofor (cel ce îl iniţiază în tainele vindecării cu ierburi medicinale), Arseni trece prin cea de a treia mare pierdere – dar şi cea mai dureroasă – moartea iubitei sale Ustina la naşterea copilului lor (născut mort). Însă, aşa cum ni se va fi dat să observăm pe parcursul romanului, suferinţa este văzută ca o purificare, ca singur mijloc spre ţelul suprem – mântuirea. Moartea Ustinei nu îl face pe Arseni să meargă spre acea clişeică idee conform căreia nici viaţa sa nu ar mai avea vreun sens, ci din contră, el îşi găseşte sensul existenţial în mântuirea Ustinei prin propriile fapte, dedicându-şi în totalitate viaţa celei de a cărei moarte se face vinovat.
Dar eu i-am luat viaţa pământească.
Stareţul se uită liniştit la Arseni:
Atunci, dă-i-o pe a ta.
Dar pot oare să trăiesc în locul ei?
Într-un sens serios înţeles – da. Dragostea te-a făcut să fii una cu Ustina, asta înseamnă că o parte din Ustina e tot aici. Ea e tu.[…] Calea ta e grea, căci istoria dragostei tale abia începe. Acum, Arseni, totul o să atârne de puterea dragostei tale. Şi, fireşte, de puterea rugăciunii tale. (Pag. 85)
Renunţarea la sine şi intrarea într-o altă etapă a existenţei este marcată – aşa cum va fi de fiecare dată– de schimbarea numelui. Aşadar primul nume pe care şi-l însuşeşte după lepădarea numelui de botez este cel de Ustin.
A avut patru nume diferite. Pe etape. Ceea ce poate fi considerat un privilegiu, de vreme ce viaţa omului nu este uniformă. Uneori se întâmplă ca părţile ei să aibă prea puţin în comun. Atât de puţin, încât poate să pară că au fost trăite de oameni diferiţi. În asemenea cazuri, n-ai cum să nu te miri că toţi aceşti oameni poartă acelaşi nume. (Pag. 7)
Îşi pune în aplicare toate cunoştinţele de vraci (Se presupune că acest cuvânt, vraci, vine de la cuvântul vrati (a spune braşoave, a minţi) – zagovrati (a descânta, a face farmece). O astfel de înrudire presupune că, în actul tratării, un rol esenţial îl avea cuvântul. Cuvântul ca atare, orice ar însemna el. Pagina 7) dobândite de la bunicul său şi se aruncă în mijlocul ciumei, umblând prin sate şi vindecând oameni, sperând ca toate faptele lui bune să fie trecute în „contul” Ustinei. Sacrificiul său ajunge la apogeu atunci când, ajuns în oraşul Pskov încetează să mai comunice verbal cu oamenii (vindecarea celor bolnavi continuând, însă doar pe calea atingerii) îşi petrece nopţile în cimitirul unei mănăstiri, sub cerul liber, refuzând găzduirea oferită de măicuţe (Înţelegi, i-a spus el Ustinei, în chilia cea îndepărtată carnea mea se încălzeşte şi îşi arată cerinţele. Pag. 150) şi ajunge a fi numit „nebun întru Hristos”. Altfel spus, doar prin suferinţa trupească el crede că poate accede la mila divină (Rabdă focul aista, îşi spunea el, că flacăra lui te va izbăvi de focul veşnic. Pag.279)
Întrebarea care a stat pe buzele mele aproape pe tot parcursul lecturii şi care şi-a găsit cu atât mai mult dreptul la existenţă după citirea pasajului — Îi mulţumea lui Dumnezeu şi pentru numărul mare al celor vindecaţi, pentru posibilitatea dată lui de a trăi în vremuri când aceia ar fi trebuit să fie morţi şi nu i-ar mai fi prilejuit săvârşirea de fapte bune. (Pag. 281) – întrebarea care a stat aşadar pe buzele mele a fost următoarea: Vindecarea oamenilor şi tot sacrificiul făcut pentru ei era de fapt…pentru ei? Se revărsa dragostea pentru Ustina asupra întregii omeniri ca un fel de iubire divină ce transcende graniţele profanului sau inconştient Arseni îi vedea doar ca pe nişte instrumente pentru mântuire, ca pe nişte mijloace? Şi în acest caz mai putem să îl vedem cu acea aură de sfânt? Refuz să cred că Vodolazkin pune accidental atît de mult accent pe religie în cartea sa şi totodată refuz să cred că este un habotnic. Conştient sau nu, el m-a dus spre ideea că dacă e să comparăm bunătatea faţă de semeni a unui ateu cu cea a unui om religios prima este mult mai autentică, existând prin ea înseşi şi nu pentru un scop, scop care o goleşte de orice esenţă, până la urmă.
O altă problematică abordată în roman este cea a atemporalităţii, plasată strategic pe fundalul Rusiei medievale, epocă în care raportarea se făcea la veşnicie, neexistând metode precise de a „calcula” trecerea timpului. Ideea de atemporalitate este una recurentă şi ni se relevă chiar din Prolegomene: Mai este de menţionat faptul că el nu înţelegea întotdeauna ce timp trebuie socotit prezent (Pag.9), iar în descrierea unei păduri (amintim că acţiunea este plasată în secolul XV) apar sticle de plastic, a căror prezenţă nu suscită nicio suprindere pentru Arseni şi Ustina, care se aflau în acel loc.
Aşadar, dacă nu există timp, ci doar veşnicie, aşa cum sugerează autorul, odată cu abolirea timpului nu se abolesc oare şi toate diferenţele de rang social şi religios dintre oameni? Nu reprezintă anularea timpului o unire a tot şi toate, o comprimare a tot ce a existat există şi va exista? Făcând o legătură între cele două aspecte predominante în roman — timp şi religie — şi dat fiind faptul că religiile au apărut în diferite momente istorice, sugerarea ideii de lipsă a timpului vine la pachet cu dispariţia tuturor religiilor şi dogmelor care, într-un fel sau altul, despart oamenii. Omul e acelaşi, indiferent de momentul istoric în care se încadrează existenţa sa. Istoria nu este importantă prin ea însăşi, ci prin istoria fiecărui om ce o „creează” spune autorul, iar timpul ne este dat din mila Domnului, ca să nu ne încurcăm, căci nu poate conştiinţa omului să primească în ea toate evenimentele odată. Noi suntem închişi în timp din cauza slăbiciunii noastre. (Pag. 207)
Pe planul legăturii timp-iubire, întrebarea unei Alexandra Muller ce trăieşte cu cinci secole mai târziu a fost una revelatoare:
Oare chiar fusese nebun întru Hristos? Şi mă întreb, o fi existat cu adevărat dragostea lui? Şi dacă a existat, în ce s-a transformat ea în sutele de ani care au trecut? Şi cine o mai simte dacă îndrăgostiţii au putrezit demult? (Pag. 176)
Cu ceva pagini mai în spate, un Deus conservat omnia pare a fi un răspuns „rătăcit”. Dumnezeu conservă şi sufletele, cu toată încărcătura lor de peste secole, iar „istoria sufletului” transcende timpul…
Dacă Arseni a reuşit să iasă din timp, aşa cum îl îndemna Foma (Trăieşte deocamdată în afara timpului! Pag. 157), dacă faptele sale au reuşit s-o mântuiască pe Ustina şi cât de multe accepţii poate lua termenul de “mântuire” veţi vedea în lectură, care este o revelaţie, însă nu una „zgomotoasă”, ci una ce se dezvăluie treptat.
Lectură plăcută!