Recenzie scrisă de Tremură Daniel
S-au găsit și se mai găsesc unii care să întrebe: „Dacă am fi trăit într-o altfel de lume, în care ai fi putut decide de vrei să te naști sau nu, ai mai fi făcut-o?”. De la o interogație la fel formulată pleacă și Pascal Bruckner în romanul Copilul Divin. Acesta însă pare mai puțin preocupat să-și strecoare opiniile privind, în ultimă instanță, sensul vieții prin intermediul unei ample parabole neconvenționale, ci, mai degrabă, să-și imagineze acea lume în care copiii ar avea drept de veto asupra venirii lor pe lume.
Și, astfel, o avem pe Madeleine, o tânără simplă, care, izolată de spritul vremii în urma educației stricte a părinților, dezvoltă o frică de viitor. Viața ei ia o turnură importantă atunci când află că va avea un copil – acesta trebuie ajutat, trebuie pregătit să facă față haosului lumii. Constată că multitudinea pericolelor ce-l vor întâmpina nu-i dau dreptul să hiberneze timp de nouă luni și, atunci, caută să-i creeze avantaje încă dinainte de a pleca din ea. Angrenându-l și pe doctorul ei, dezvoltă amândoi strategii prin care să îmbunătățească intelectul fetusului: Madeleine urmează un tratament, administrându-i-se
„un cocteil de hormoni, de endorfine și de aminoacizi pentru a activa funcțiile cerebrale ale micii creaturi înainte chiar ca aceasta să aibă creier, îi citește primele noțiuni de algebră și geometrie, îi dă să asculte muzică clasică, vizitează muzee și privește pe stradă femei și bărbați frumoși doar-doar ceva din toate acestea se vor prinde de copil. Când, după o vreme, cum nu constată niciun efect, renunță la proiect, aude din mărântaiele ei un abia perceptibil: „Încă! Încă!”.
Experimentul are deci succes, unul chiar dublu, dacă se ia în vedere faptul că se descoperă că sunt gemeni (Louis și Céline). Respectându-li-se dorința, nefireștile progenituri capătă un aflux din ce în ce mai mare de informații pe măsura avidității lor (sunt puse la bătaie cele treizeci de volume din Encyclopædia universalis!). În a șaptea lună de sarcină acestea sunt deja asimilate – teama că șuvoiul de cunoștințe revărsate în mintea lor vor avea un caracter nesistematic se dovedește nefondată: „din pântecele Madeleinei ieși un gângurit asemănător unui ghirăit de mațe: – Dar suplimentele? V-ați gândit la suplimente?”. Încă odată încurajați de reușită, cei din jur le oferă din ce în ce mai multe enciclopedii și cărți. Urmează o strașnică perioadă în care Quid, Le Petit Robert, Le Grand Robert, Le Petit Larousse, Le Grand Larrouse, Brockhaus, Encyclopædia Britannica, cărți de știință, literatură, arte plastice, muzică, etnologie, sociologie ș.a.m.d. sunt devorate de micile minuni nu în ani, ci în zile.
Curiozitatea îi face ca într-a opta lună să ceară ziarele. Dar cuvinte precum „războaie” sau „cataclisme”, de care aflaseră din incursiunile lor în istorie, capătă o concretețe care, până atunci, era pentru ei aplanată de pântecele matern: „Acum, dintr-odată, totul devenea clar. De la prima până la ultima pagină nu găseai decât crime, atentate, războaie, foamete. Era măcar vorba de-o zi deosebită? Da de unde, a doua zi la fel; fiecare dimineață îi aducea cititorului porția de infamie. Deci iată universul care-i aștepta: teroare și haos”. Divinul Louis decide imediat și irevocabil că nu va mai părăsi buncărul de carne în care a luat ființă. Geniala Céline, pe de altă parte, vede în lumea de-afară locul în care își poate cu adevărat realiza potențialul. Din motive încă nebănuite, alegerea lui Louis se va dovedi curând mai bună.
Până în momentul refuzului lui Louis de a se naște, romanul se poate interpreta destul de facil ca fiind o critică a lui Bruckner la adresa ingineriei genetice. Ne-am putea întreba totuși ce are împotriva ei? Care este miza mai adâncă a demersului său? O cheie bună de interpretare de la care se poate porni în încercarea de a da un răspuns în acest sens ar putea fi conceptul său de fericire. Fără a intra în prea multe detalii voi încerca doar să schițez de ce fericirea poate juca un rol edificator în această situație.
Bruckner este un reprezentant al Noilor filosofi, mișcare de la începutul anilor ’70 care se caracterizează, printre altele, printr-o ruptură de marxismul ortodox. Ceea ce ne prinde atenția în contextul ăsta este critica lui Marx adusă religiei.[1] Mai precis, pretenția acesteia de a conduce la adevărata fericire este desființată de către acesta ca fiind iluzorie. Însă, după cum foarte bine observă tot Marx, tentativa de a înlătura religia implică totodată necesitatea de a veni cu adevărata fericire care să constrasteze cu cea propusă și presupusă falsă a religiei. Dar, aici, relevant nu este atât cum Marx desființează propriu-zis religia, ci felul cum pune problema. Eroarea lui Marx constă în premisa ascunsă că fericirea e un concept lejer definibil și, prin urmare, ușor de accesat. Dincolo de implicațiile sociale și culturale mult mai adânci în legătură cu care s-ar putea vorbi pornind de aici; de reținut rămâne faptul că Bruckner nu e atât de optimist pe cât se dovedește a fi Marx în ceea ce privește posibilitatea pătrunderii și împlinirii fericirii adevărate. Dimpotrivă, Bruckner consideră fericirea ca având un caracter mai apropiat de cel al accidentului decât de o alegere asumată sau cumpănită. Așadar în viziunea sa fericirea tinde să scape minții, să nu se lase ademenită și domesticită în țarcul nostru conceptual.
Această concluzie intră în conflict cu societatea consumeristă actuală în care adevărata fericire nu numai că devine potențial definibilă (acelwelfare), dar chiar și cuantificabilă. Prin prisma acestei viziuni nu ne rămâne decât să fim fericiți, noi fiind singurii care ne stăm în cale. Aici iarăși intervine și-și adjudecă dreptatea Bruckner, profitând de un adevăr simplu, și anume că nu suntem (fericiți).
Mergând pe aceste premise, Madeleine nu face decât să se folosească de o lărgire a pieței specializate pe înlăturarea noastră din calea fericirii pentru a obține fericirea, întrucât, pe lângă ameliorarea estetică și a stării de spirit posibilă prin chirurgie plastică, respectiv pastilele puse la îndemână de industria farmaceutică, ingineria genetică e capabilă să ardă etapele în dobândirea unui intelect superior.
Soarta tragică a lui Louis reprezintă indicatorul imediat, concret al unei mentalități nocive, posibilă datorită unor idei care forțează realitatea. Vedem, de-asemenea, o prelungire a acestei coruperi și prin formarea lui (universul ideatic pe care și-l formează nu este temperat de confruntarea cu universul cel de toate zilele). În același timp, refuzul de a se naște ne spune ceva despre modul în care ne raportăm la fericire. Dincolo de faptul în sine, pentru un geniu, e destul de naiv să crezi că poți sta în mama ta ad inifnitum, putem citi alegerea sa ca luând forma principală a criticii aduse definirii fericirii. Cu alte cuvinte, Louis reprezintă prin excelență o consecință nefastă a unei „filosofii făcute din fotoliu”, dacă prin expresia asta se înțelege meditarea asupra unui concept fără a face apel la experiență. Accesul la viață îi este barat în două rânduri: mai întâi, prin aversiunea față de lumea de afară, care îi este inoculată Madeleinei de către părinții ei, fapt care conduce, în al doilea rând, la crearea unei vieți artificiale, realizată numai dintr-o experiență formală, a micuțului Louis. Într-un anume sens, romanul lui Bruckner scoate în evidență o distincție esențială între o persoană care, într-un moment de copleșire sub greutatea propriei experiențe, zice că mai bine era dacă nu s-ar fi născut și Louis, care alege să nu se nască fără a fi trăit propriu-zis. Omul, mai mult sau mai puțin matur, este mai apropiat în momentele sale de disperare de a conștientiza caracterul accidental al fericirii decât va fi vreodată Louis, care nu are încotro și mizează pe o idealizare a acesteia.
Ce merită reținut despre acest roman este că, în primă instanță, se face remarcat ca fiind o farsă ingenioasă, imprevizibilă, pe-alocuri șocantă, cu un narator mereu ironico-cinic față de personajele sale. Prin urmare, se remarcă funcția critică a acestei scrieri. Două lucruri am încercat să indic legat de acest aspect. Mai întâi, Bruckner nu a încercat o critică de dragul criticii. Apoi, faptul că ingineria genetică este doar un pretext sau, mai exact, este o particularizare a unei tendințe mai generale a romancierului și filosofului de a scoate la lumină elemente ale tradiției filosofice care credea că a ajuns sau că se poate ajunge la un răspuns definitiv privind o problemă sau alta (în cazul de față aș accentua conceptul defericire, dar nelimitând interpretarea numai la el) și care s-au strecurat în gândirea omului actual, în mare, sub forma mecanismului caracatiței consumerismului.
[1] O idee asupra problemei fericirii la Bruckner s-a putut forma prin intermediul articolului lui Andrew Anthony, pe care îl puteți găsi aici.
Cartea se poatea cumpăra de pe Libris, beneficiind de transport gratuit.