Poveşti de dragoste la prima vedere

Povești de dragoste la prima vedere, adunate într-o carte ce-ar putea deveni eternă celebrare a Iubirii, sub bagheta unor artiști mesmerizanți precum Gabriel Liiceanu, Adriana Bittel, Radu Paraschivescu, Ana Blandiana și Ioana Pârvulescu, sunt bobocii florilor de cireș, pe care Neruda le-a făcut veșnice semințe de simțire, pură simțire și explozie de trăire (știți, sunt sigură că știți celebru-i vers: Vreau să fac cu tine ce face primăvara cu cireşii ). Primii fiori de dragoste se imprimă în pliurile minții la fel cum genele creatoare se regăsesc în fructele iubirii. Sunt bobocii din care mai târziu va înflori, explodând, iubirea aceea pe care Apostolul Pavel o cântă întru eternitate.

Am deschis cartea cu emoții. Mari. Întâi am simțit un miros intens, greu, seducător, de crini. Gabriel Liiceanu mi-a luat sufletul, plimbându-l în timpurile iubirii sale adolescentine, l-a îmbătat cu mirosul purității albe (nu-mi spuneți că e pleonasm!), l-a fermecatcu însăși ideea de puritate… Clasa intâi de liceu, 14 ani. „Șablonul” de care se îndrăgostise liceanul „era blond, avea ochi verzi și restul nu mai conta” (p. 13) Iubire pură, incandescentă, care ninge sentimente adamice cu fulgi mari și mulți, ce se rostogolesc în suflet și provoacă avalanșe inubliabile. Grele avalanșe, atât de grele încât crinul, cu mirosul lui toxic, devine floarea ce-ar trebui să îngemăneze iubirea cu moartea. Asta e soluția la care se gândești pruncul, distrus că iubirea le era negată, să moară îmbătați cu miros de crini: „Cum se face că până atunci nimeni nu recursese, în întreaga istorie a speciei umane, la această moarte divină?” (p. 20). Așa cum e de așteptat, finalul nu curmă viața, curmă doar iubirea… care dacă nu ar sfârși, n-ar mai putea fi „prima iubire”. Dar cum dăinuie, Doamne, parfumul ei…,al lor…, al crinilor!

M-am întâlnit apoi cu Adriana Bittel! Dumnezeule, de ce n-am cunoscut până acum scrisul ei?! Când ne-am întâlnit, strângându-ne mâinile, mi-a rămas imprimat în piele un miros puternic…: „Terebentina”. Da, și a doua poveste e impregnată de miros. Sufletul nu poate duce și nici adăposti totul, așa că-și ia ucenici simțurile, toate, dar se bazează mai ales pe atât de fidelul miros… O studenta la Litere (Gema își declină fata identitatea în fața Tinei Szepi, dar cine e nu știm de fapt) întâlnește fiorii primei iubiri în privirea secerătoare a pictorului Ludi, ce va pleca definitiv în Germania, lăsându-i fetei o bluză cu pată de carmin („A venit spre mine, avea în mână o pensulă muiată în carmin și, când m-a îmbrățișat, mi-a lăsat o pată pe umărul bluzei albe” – p. 49). Amintirea aceasta nu se lasă înecată, a rămas pecetluită fizic prin pata de vopsea: „Bluza de carmin o mai port și acum, când nimeni nu-mi mai spune Gema. Uneori mi se atrage atenția „vezi că ai o pată pe umăr” și spun că știu.” (p. 50)

Radu Paraschivescu m-a torturat. El, cu scrisul lui, editura cu neatenția ei. Da, un moment de neatenție a fost de ajuns pentru ca în mâinile mele cea mai captivantă poveste să ajungă ciuntită…nu de dorul neîmplinirii, ci de lipsa rândurilor, regretabilă lipsă.. Patru pagini ciuntite care au smuls niște ofuri adânci din mine, patru părți ale unui întreg ce n-au putut să-mi oglindească miezul plin al poveștii. Iertați-mă, n-o pot povesti…, nu-mi rămâne decât s-o ciuntesc și eu…și atât!
„Cu fiecare refuz erotic, cuvintele lui Richard Tunnel, lectorul englez cu care facem literatură contemporană (miros de tutun de pipă și coniac bun), mi se ștanțează mai adânc în minte: Of course is bloody unfair. It’s bloody life. (p. 56)
„- Ce faci, nu rămâi?
– Hrmp. (În traducere: „Mamă, ce voce.”)
– N-ai venit la examen?
– Crgpf. („Și ce degete lungi.”)
– Ai spus ceva?
– Brfgh. („Și ce gât senzual.”) (p. 58)

„Misiune imposibilă”. Nu, nu e filmul! E Ana Blandiana (ce-i cu titlul ăsta?!). Și se desfășoară…E ea, poezie până în nucleul fiecărei celule! E despre privirea care te lovește, despre iubirea care se declară și nu cere NIMIC în schimb decât „-Nu-i așa c-o să mă îngădui lângă tine?” (p. 103), despre soarta (It’s bloody life….isn’t it?!) hăbăucă, despre… îngeri, androgini (?!): „Continuam să plâng și, în timp ce se făcea din ce în ce mai frig, simțeam cum mă ustură marginile dureroase ale omoplaților, de unde îmi smulsesem însemnele puterii. Aripile la care renunțasem mă dureau cum îi dor pe ologi picioarele pe care nu le mai au.” (p. 109)

M-am obșnuit cu ciuntirile. Mă dor, dar atunci de ce mă seduc?! Ioana Pârvulescu e o seducătoare, știam de multă vreme faptul ăsta. E…e…e… Nu pot. Nu știu s-o definesc. Dar cum, de unde, oare, a scos un astfel de incipit: „În zilele acelea am simțit că se dă o bătălie pentru mine. În cerul în care nu cred, între zeii în care uneori cred. Unii spuneau e de-ajuns, i-a ajuns, a trăit tot ce i se cuvine unui om, alții spuneau mai are nevoie de timp, să-i mai dăm un răgaz. Nu știe nimic, tot ce este omenesc îi este străin. Mă simțeam cu adevărat tras încoace și-ncolo, în timp ce abia îmi mai țineam echilibrul ca un acrobat pe fuiorul de fum al vieții lui, când gata să cad înapoi în culisele din care am venit, când gata să cad înapoi în lumea din care urma să plec. Zeii mă-mpingeau și tot ei mă prindeau la loc și, dacă cineva a fost vreodată jucăria sorții, ca orice învins în dragoste, eu am fost acela.” ?!? (p. 113)

Spectacolul s-a încheiat. Aplauzele nu le șuierați. Nu le voi! Luați-vă, mai bine, inima în brațe, dansați cu ea, țineți-o strâns și apoi dăruiți-o! Fără clipire și fără măsură. Și apoi… povestiți!
Cartea se poate comanda de pe Libris, beneficiind de transport gratuit.

Scroll to Top