Saramago și-a început cariera romanescă cu Manual de pictură și caligrafie. Un roman care încă din titlu ni se arată drept un instrument care să ne învețe cum să pictăm și să caligrafiem într-un mod academic, sau canonic (personajul-autor însuși se denumește pictor academic, instituind deci o diferență între acest tip de pictor, ~ură și alte tipuri de pictori, ~uri).
Însă romanul este mult mai mult decât atât. Nefiind unul dintre marile romane ale lui Saramago, totuși acesta promite mult și își arată încă din prima sută de pagini potențiala forță de a trage cu penelul linii forte și suave totodată.
Romanul începe cu declarația lui H., pictorul, prin care acesta își asumă să munească la un al doilea tablou, deși nu-l va termina niciodată (p. 5), ca, mai apoi, la pagina 9, să definească pictorul:
„Pictorul trăiește ca să surprindă acest moment, modelul trăiește pentru clipa care va fi pilonul personal și unic al celor două ramuri ale unei eternități, pe care o străbate la infinit și pe care, uneori, nebunia umană (Erasmus) crede că o poate însemna cu un nod foarte micuț, o excrescență capabilă să zgârie acel deget uriaș cu care timpul șterge toate urmele.” (p. 9)
Odată cu introducerea în debutul acțiunii propriu-zise, aflăm că pictorul H. este angajat de către un anume domn S. (es) să îi facă portretul, care va să fie agățat în sala de ședințe a companiei al cărei președinte S. este; doar că primul protret este dublat de un al doilea portret, un portret ascuns, care nu va fi văzut de către nimeni altcineva în afară de pictorul însuși; o dublură a persoanei și o căutare a tehnicii prin care H. să se poată desăvârși.
Curiozitatea pictorului reprezintă miza romanului; acesta vrea și încearcă să lucreze cu alte instrumente (cele ale caligrafiei), reușindu-i doar parțial, alteori nereușindu-i deloc; iar această stare a lucrurilor (pictura și scriitura, sau, ca să cităm un vechi dicton, ut pictura poesis) îl ține sau îl răsfrânge pe pictor în scriere și viceversa, așa cum se întâmplă la pp. 70-71, unde H. citează (transcrie) din Dialogurile Romei o declamație a lui Lactâncio Tollomei către Michelangelo: Michelangelo numește „pictor discret pe un mare literat sau predicator, iar pe un mare portretist îl numiți literat”.
Ut pictura poesis (ca pictura poezia) reprezintă una dintre temele acestui roman: plierea picturii pe poezie – sau, în cazul de față, pe scriere/ scriitură –, răsfrângerea tehnicii uneia asupra celeilalte: interdependența dintre aceste două douămenii apare în diverse tratate de retorică sau arte poetice (aluzie pe care o face și H. în paginile romanului) din Antichitate.
Doar că ce e al Cezarului e al lui, iar ce e al lui H. este al său: diferența dintre pictură și scriere (sau literatură) constă fie în concizia cu care se scrie, fie în prolixitatea scrierii:
„(…) în pictură, vine întotdeauna momentul în care tabloul nu mai suportă nici o trăsătură de penel în plus (prost sau bun, ea l-ar face mai prost), în timp ce rândurile acestea se pot prelungi infinit de mult, aliniind termeni ai unei adunări care nu va fi niciodată începută, dar care e deja, în această aliniere, o lucrare perfectă, o operă definitivă pentru că e cunoscută.” (p. 17)
Dar conștientizarea puterilor sale limitate de a scrie sunt imediat aduse în față drept un argument în apărarea sa și în apărarea acestui exercițiu de caligrafie:
„Recunosc că aici e multă fantezie de-a mea, nu știu dacă e fascinația celui care a învățat să joace șah și crede că poate să epuizeze, imediat, toate combinațiile posibile (scrisul, sau caligrafia, care e înaintea scrisului, este șahul meu cel nou) – sau o fi, până la urmă, un viciu de miop care, ca să vadă bine, trebuie să se uite de aproape și, datorită acestui fapt, i se întâmplă, fără s-o merite din alte motive, să descopere ceea ce numai de aproape se poate vedea.” (p. 24)
Dincolo de acestea, acțiunea romanului evoluează liniar, apar cercul său de prieteni, iubita sa, ne sunt prezentate diverse episoade biografice ale romanului, dar și ale altor personaje, Saramago–H. nu scapă ocazia de a digresa (digresiunea fiind, de altfel, una dintre caracteristicile sale stilistice definitorii) pe marginea creștinătății etc.
Ceea ce e fascinant și ceea ce recomandă această lectură este faptul că totul este un joc; de altfel, această recenzie ar fi vrut să înceapă astfel: „Citind romanul Manual de pictură și caligrafie, de Saramago, primul lucru care mi-a venit în minte a fost analogia cu discuția mizanscenică a lui Foucault din Cuvintele și lucrurile, capitolul introductiv care discută pictura pe care pictorul o vede, dar pe care modelul nu o vede decât în momentul în care e finisată, așadar în momentul în care finitudinea obiectului creat survine. Așa poate fi rezumat și romanul lui Saramago, păstrând proporțiile, drept un tablou-carte care, doar în momentul în care e finisat, poate fi văzut, observat, analizat; în timp ce lucrează la tabloul-carte însă, pictorul-scriitor ia distanță față de pânză, punându-se în așa fel încât să nu vedem, decât dacă avem un ochi format și dacă ne permite, ceea ce el lucrează:
«The painter is standing a little back from his canvas. He is glancing at his model; perhaps he is considering whether to add some finishing touch, though it is also possible that the first stroke has not yet been made. The arm holding the brush is bent to the left, towards the palette; it is motionless, for an instant, between canvas and paints. The skilled hand is suspended in mid-air, arrested in rapt attention on the painter’s gaze; and the gaze, in return, waits upon the arrested gesture. Between the fine point of the brush and the steely gaze, the scene is about to yield up its volume.
But not without a subtle system of feints. By standing back a little, the painter has placed himself to one side of the painting on which he is working. That is, for the spectator at present observing him he is to the right of his canvas, while the latter, the canvas, takes up the whole of the extreme left. And the canvas has its back turned to that spectator: he can see nothing of it but the reverse side, together with the huge frame on which it is stretched»[1].”
Sau, cu o altă trimitere, în timp ce o mână o desenează pe cealaltă, la fel ni se înfățișează acest roman-exercițiu: în timp ce el este finisat, se scrie în fața noastră și se pictează, în același timp, contopind două elemente diferite (culoarea și graphein-ul), semnificantul și semnificatul iau roluri diferite, astfel încât avem atât un metatext, cât și un fals roman de călătorie (cele trei capitole despre călătoriile pictorului în diverse zone ale Italiei și, respectiv, în diverse muzee din Italia), ambele cuprinse în țesătura foilor pe care H. le scrie, scrise, la rândul lor, de Saramago.
Fiecare dimensiune vine în întâmpinarea cititorului, însă nu este un roman în care să ni se arate un tour de force al lui Saramago. Dar încurajăm lectura.
P.S.: cum interpretări și rescrieri vor fi mereu, indicăm postfața Mioarei Caragea, care reușește să prindă și să prezinte textura romanului cu toate dimensiunile cultural-istorice și cu toate referințele pe care le folosește Saramago, fiindcă, iată, fiecare interpretare are limitele sale.
Lectură plăcută.
[1] Foucault, The Order of Things, Routlegde, 2002, p. 3