Athena Farrokhzad și memoria războiului

Athena Farrokhzad este o surpriză la lectură. La o primă lectură. La o a doua lectură. Și chiar și la o a treia lectură.
Nu este clar despre ce anume se vorbește, fie că poezia ei este o formă a războiului, fie o așezare în memorie a unei familii ce a fost forțată să se mute din locul de origine din cauza războiului. Sau războiul ca o amintire de care nu pot scăpa:

„Tatăl meu a spus: Există un război care are loc în măruntaiele mele
Există un dușman care înaintează din mâinile și buzele mele

Fratele meu a spus: Există o febră care crește cu fiecare bătaie
Există o mașinărie care lovește atunci când este închisă” (p. 43); iar, altundeva, ni se vorbește despre execuție  și despre invocarea  lui Dumnezeu, însă fără a se înțelege de ce; în viziunea familiei, fiecare personaj fiind o extensiune a celuilalt personaj, iar toate aceste dramatis personae nu sunt altceva decât un alter ego al autoarei însăși, un alter ego al Athenei:

„Unchiul meu a spus: Unii erau executați la fiecare răsărit de soare
Alții rămâneau să vadă cum se pun în aplicare verdictele

Mama mea a spus: De ce-l strigă pe Dumnezeu de pe acoperișuri
Au uitat că Dumnezeu era cel care ținea biciul
Atunci când mamele lor erau torturate”.

Volumul este unul deprimant, care prezintă într-un mod total aton, dar care tocmai prin această lapidaritate a discursului capătă tonalitate, amintirea crudă a războiului, fie că războiului este doar o metaforă a trăirii, a vieții  e doar speculare , fie este relatarea detașată, analitică, cu o „răceală chirurgicală a expresiei” (Svetlana Cârstean) a unui război real, care a marcat vieți (așadar, putem vorbi despre poezia ei ca o poezie în care biograficul este potențat de lirică și trăire), însă volumul despre memorie, despre faptul că acel tu, care poate fi, în egală măsură, cititorul adresant, sau însăși eua lirică, războiul este „amintirea pe care ți-o vei aminti mereu”, zice personajul Unchi, războiul fiind ubicuu, care și-a „spălat mâinile pline de sânge” în toate apele (a se citi baltă), dar să lăsăm poetul să vorbească:

„Unchiul meu a spus: Tot vei uita
în afară de amintirea pe care ți-o vei aminti mereu
Îmi amintesc că înainte de război soldatul mesteca cu dinții mei
Agitatorul striga cu gâtlejul meu

Unchiul meu a spus: Pentru umerii mei lăsați
pentru zâmbetul meu perpetuu
Pentru grămada asta de pietre care odată a fost casa mea

Unchiul meu a spus: Există oare vreo baltă în care războiul să nu-și fi
spălat mâinile pline de sânge”.

Minimele instrumente lirice de care se folosește Athena Farrokhzad sunt suficient de puternice încât să ofere o panoramă asupra istoriei (cu i sau cu I)  fie ea personală sau nu , deși războiul afectează pe toată lumea, însă ceea ce este remarcabil este cum prin folosirea unor termeni antitetici se ajunge la o polifionie (sau oximoronie) terminologică  dacă ne putem exprima așa , care întărește spusele, anulează, construiește și demolează conceptul de poem astfel:

„Mama mea a spus: Tu cercetezi totul în căutarea a ceva de schimonosit
Mama mea a spus: Doar versul care-mi stoarce lacrimi
îl găsește demn de a fi scris

Mama mea a spus: Tu construiești poemul din neajunsurile mele
Apoi spui că poemul nu e al meu să-l bocesc

Mama mea a spus: Despre tine tace gâtlejul tău
Tatăl meu a spus: Despre tine vorbește tăcerea ta

Mama mea a spus: Vei vorbi despre ceea ce nu înțelegi
Tatăl meu a spus: Despre tine vorbește tăcerea ta

Mama mea a spus: Vei vorbi despre ceea ce nu înțelegi
și despre care nu ai puterea să vorbești
și nu ești tu
și nu e temelia ta”.

Nu putem acoperi (a se citi nu pot) tot ceea ce poemul acesta  căci, în definitiv, volumul Albdinalb este un întreg poem fragmentat în voci și replici, cum am zis, lapidare, sentențioase și bine gândite înainte de a fi așternute între copertele cărții de față. Nu putem decât să sperăm că v-am făcut curioși despre carte și că o veți citi și voi și veți încerca să-i deslușiți sensul, războiul, memoria, uitarea, familia:

„Tatăl meu a spus: Fă-mă piatră pentru praștia ta
fă din gura mea buze pentru plânsul tău
din genunchii mei stâlpi prăbușiți pentru umilința ta

Fratele meu a spus: Amintirile se înmulțesc pe pământ
ca o buruiană umilă
Cât trebuie să săpăm în urmele pașilor noștri
ca să auzim plânsul rădăcinilor

Bunica mea a spus: Veți păstra sunetul lor pătrunzător
Îl veți planta într-un pământ
ce se mișcă în același ritm cu nerăbdarea voastră” (pp. 68-69)

Scroll to Top