“Nu este adevărat că timpul vindecă rănile. Timpul le îngheață și devin niște cicatrice deschise care rămân toată viața.”
Frați pe jumătate e un roman care își justifică pe deplin succesul literar de care a avut parte, tirajul impresionant și premiile importante obținute. Despre autorul lui, Lars Saabye Christensen, nu știam mare lucru înainte și tocmai de aceea eram sceptică în privința romanului, însă așteptările mele au fost deturnate încă de la primele pagini. Cartea este una în care suspansul este cel care guvernează întreg spectrul narativ, care urmărește povestea a trei generații de femei( Bătrâna, Boletta, Vera) și unde dimensiunea masculină e una tranzitorie, mereu cu impulsul de a părăsi orizontul familial într-o fugă urmată uneori de reîntoarceri surprinzătoare. Autorul are grijă să se joace cu expectanțele cititorilor, în ample piruete ale planurilor narative; inclusiv vocea narativă stă la finalul romanului sub un grav semn de întrebare, punându-se la îndoială cine este cu adevărat cel care istorisește întreaga poveste ce se întinde pe mai bine de 700 de pagini – Barnum sau Fred?. După un întreg parcurs, în care scene savuroase pline de umor compensează unele de un tragism destul de temperat, cititorul este împins într-o zonă a ambiguității din care nu își poate găsi ieșirea decât la nivelul speculației.
Povestea pare a fi una simplă, însă legăturile care se țes, arcurile temporale pe care oscliează permanent firul epic, intensitatea cu care ești obligat să trăiești fiecare cădere a personajelor care sunt într-o căutare continuă a ceiluilalt pentru a-și valida existența ghidată de impulsurile vanității, traseul plin de obstacole al unor copii care par condamnați încă de la început la o viață sub semnul eșecului – toate acestea fac din cartea lui Saabye Christensen o capodoperă contemporană, o carte care îți pune la încercare imaginația. Barnum, cel care se erijează în naratorul întregii povești, ca un amplu și riguros scenariu de film, relatează un eveniment nefericit din trecutul familiei sale, respectiv acela în care mama lui este violată de un necunoscut, iar de pe urma acestui viol se naște fratele său, Fred, personaj cheie pe întreg parcursul romanului, fratele vitreg al lui Barnum, la care nu încetează niciodată să se raporteze acesta. De la acel eveniment toate încep, parcă, să urmeze direcția prăbușirii destinelor personajelor, care se văd puse mereu în fața unor obstacole greu de înlăturat, în fața unor stigmatizări sociale ce par să joace un rol fundamental în psihologia personajelor. Barnum este permanent asaltat de insuficiența propriului sine, este mereu un outsider din cauza aspectului fizic, dar și de suferința de a avea un frate care cauzează probleme familiei. Reușește cu greu să își facă doi prieteni( “Și poate că atunci a fost prima dată, chiar atunci, sub umbrela neagră, în spatele copacului cu frunze roșii, când am avut acea senzație a apartenței la ceva dincolo de propria familie – da, la ceva dincolo de sine.”), își descoperă pasiunea de a scrie, însă drumul spre fericire al protagonistului este mereu fragmentat de incidente nefericite, precum moartea tatălui, dispariția fratelui, suspiciunile legate de Vivian, prietena din copilărie care are să-i devină soție ulterior ș.a.m.d.
“Mă jucam cu gândurile. Cu ele mă jucam adesea. Nu aveam cu cine altcineva să mă joc. Mă jucam cu gândurile despre catastrofe, accidente, boli, moarte și alte vătămări iremediabile. Era ca o consolare că totul ar putea deveni și mai rău decât realitatea, chiar mai mult decât rău, catastrofal.”
Totul pare că stă sub semnul catastrofei în plan sentimental, însă e imediat diluată de atitudinea protagoniștilor care par că trec repede peste evenimentele nefaste, care vin în serie și niciodată la momentul în care se așteaptă cineva. Când lucrurile par să se așeze, se întâmplă mereu ceva nou, care zguduie echilibrul fragil la care personajele ajung doar prin resemnare totală în fața sorții. Există o prăpastie între cei doi frați, una impusă de faptul că au tați diferiți, Arnold Nilsen este tatăl lui Barnum și e urât de fratele său vitreg, accidentul care îi produce moartea pare să îl aibă ca vinovat neprobat pe însuși Fred. Există o criză a comunicării care domină relația dintre cei doi frați, o criză care nu își găsește rezolvarea practic niciodată; separația este una de o concretețe dureroasă: “Am văzut că ținea o cretă cu amândouă mâinile; s-a aplecat și a desenat o linie pe toată lungimea podelei între noi. Și de fiecare dată când mama ștergea linia aia, Fred desena una nouă, până când în cele din urmă ea a renunțat și a lăsat-o acolo, o linie care împărțea camera în două.”
Concluzionând, Frați pe jumătate e un roman care lasă deschise răspunsurile la unele întrebări, în care misterul e amplificat de numeroase răsturnări de situație, dar unde drama individuală se redimensionează și tensionează țesătura narativă. E o carte ce merită citită, înscriindu-se într-un tipar literar captivant, cu protagoniști, care sub aparența măștii de oameni simpli, au de înfruntat experiențe tulburătoare, care duc fie spre prăbușire, fie spre maturizarea lor.